În evanghelia Tânărului bogat ne surprinde nevoia acestui om preocupat de a câștiga viața de veci. Isus nu-l lasă, însă, în siguranța împlinirilor personale, invitându-l să țintească mai sus. Condițiile sunt dure, fiindcă Isus nu face rabat la seriozitatea urmării sale. Judecata pierderii libertății, în fața siguranței pe care o conferă avutul, ne pune și pe noi pe gânduri.
Lumea oferă cu precădere idealuri de putere sau de avuție. În fața temerii, a răutății, a egoismului – Dumnezeu cheamă, în schimb, la dăruire, conduce sufletul, cere și oferă binele nu ca pe un premiu, ci ca pe adaus la căutarea neobosită a Împărăției sale.
Ce nu poate fi ajuns prin forțe proprii, poate fi primit ca DAR.
Nu poți să te mântuiești singur, dar poți fi mântuit de Isus. Nimeni nu scapă de invitația de a pricepe motivul pentru care ți se dă har, o chemare pe care ai datoria s-o asculți și s-o primești. Pentru a fi liber față de forțele tale, de asigurările și capacitățile tale pentru a te lăsa în dragostea lui Dumnezeu.
După 1989, au fost cazuri în care se confunda atașamentul față de Biserică cu emoții măcinate de acel spirit al dezamăgirii care l-a făcut pe tânărul bogat să plece și să-l lase pe Isus singur. Credința, fapta bună, a-l recunoaște pe Isus în ce este bun la tine în viață nu pot fi lucruri care servesc vanității sau falei istorice și nici acelei sfătoșenii, prin care situăm răul doar în curtea vecinului. Oferindu-ne chemarea, Isus ne avertizează că sunt riscuri de asumat. Îi descurajează și pe cei care vor imediat să-l urmeze, dar și pe cei care invocă mai întâi precedențe firești pentru a-l urma, mai pe urmă.
Fiecare om caută situații unde să poată fi propriul stăpân al vieții sale. Merită să ne gândim la moștenirea celor 7 martiri care rămâne cel mai bun pașaport pentru încrederea noastră. Ei și-au trăit credința în vremurile grele, n-au primit asigurări personale, dar l-au dus cu ei pe Isus peste tot. S-au străduit să rămână umili și încrezători, știau că trebuie să semene cu El și, cu toate poverile pe care le trăiseră, au reușit să rămână proaspeți și să nu-și încline capul, fiindcă „ceea ce este cu neputință la om, devine posibil la Dumnezeu”.
Răspunsul la astfel de vieți a venit atunci când primele succese ale Bisericii eliberate, după 1989, au început să se numere în jurul acestor persoane, care au traversat greutățile cu seninătate și sufletul neîntinat. Am văzut atunci revenirea la lumină prin capitalul interior al mărturisitorilor săi. Sufletele se transfigurau în prezența lor: mitropolitul Alexandru, părintele Lupea, părintele Bernard (pentru a spune doar trei nume de la Blaj!). Complet nebăgați în seamă de lumina reflectoarelor, ei îl aveau pe Isus și dețineau puterea de a-l dărui celorlalți. Și în mod curios, mulți tineri în acele zile n-au avut probleme să-l urmeze pe Isus și să pătrundă moștenirea de har. Acel an, 1990, cu surprizele sale, a însemnat și un punct de plecare pentru multe vocații adevărate.
Nu poți să mergi spre lumină și, în același timp, să te îndepărtezi de ea. Nu poți să te prefaci că mergi după Isus și, de fapt cauți ceva care nu seamănă cu spiritul Evangheliei sale, ci cu vanitatea unor exerciții de care te poți mândri că le-ai împlinit. Tânărul evangheliei de azi nu-l căuta pe Isus, ci se căuta pe sine. Aura portretului său, pedanteria binelui care așteaptă felicitări, acel bine care este bine, fiindcă sunt eu care îl fac?
Dacă grijile și comoditățile acestui veac sau entuziasmul carierelor care a răcit atâtea inimi și este pus în criză de acest timp de încercare, reducând viteza și entuziasmul față de idealurile sufletești, este, poate, pentru că ne-am urmat pe noi înșine. Care este atunci morala istoriei? Că în orice timp poți fi liber, numai dacă gândul tău se scrie în realitate și în prezența lui Isus.
A avea un ideal moral, a nu intra în panică, a-ți repeta că Dumnezeu te ocrotește și-ți vrea binele, a nu uita că niciun fir de păr de pe cap nu cade fără știrea lui… Iată, cei de ieri trăiseră toate acestea și seninătatea lor nu era contrafăcută, ci perfect reală. O asemenea savoare, nespusă prin cuvinte, dar suficientă ca prezență, ne dăruiește și azi energie, forță și credibilitate misiunii noastre de creștini. Pentru că „dacă suntem ceea ce suntem, suntem prin harul lui Dumnezeu”.
Mulți oameni cred că merg după Isus, dar merg după ideile lor, după interesele lor. Suntem invitați să renunțăm la ceea ce ni se pare nouă că este Isus, să-l vedem pe El, viu și adevărat. Și, chiar dacă suntem slabi, păcătoși – avem dreptul de a-l vesti pe Isus, cu condiția să nu ne predicăm pe noi înșine.
+ Mihai, episcop
