Din Confesiuni, de sfântul Augustin, episcop
(Cartea 7, 10.18; 10, 27: CSEL 33, 157-163.255)
O, veșnic adevăr și adevărată iubire și veșnicie iubită
M-am simțit îndemnat să mă întorc la mine însumi și, sub îndrumarea ta, am intrat în adâncurile sufletului meu și am fost în stare să fac aceasta fiindcă tu ai venit în ajutorul meu (cf. Ps 29[30],11). Am intrat acolo și, cu ochiul sufletului meu, atât de firav cât era el, am văzut strălucind deasupra acestui ochi al sufletului meu și deasupra minții mele lumina ta neschimbătoare. Nu era acea lumină obișnuită care poate fi văzută de orice ființă din carne și nici o lumină de același fel, dar cumva mai puternică și cu mult mai strălucitoare decât aceasta, învăluind întregul spațiu cu intensitatea strălucirii ei. Nu, lumina aceea nu era obișnuită, ci altceva, cu totul altceva, diferit de lumina obișnuită. Ea strălucea deasupra minții mele nu într-un chip asemănător untdelemnului care se ridică deasupra apei sau cerului care acoperă pământul, ci era mai presus de mine, fiindcă ea însăși a fost cea care m-a creat, iar eu mă aflam dedesubtul ei, întrucât am fost creat de ea. Acela care cunoaște adevărul, cunoaște și lumina.
O, veșnic adevăr și adevărată iubire și veșnicie iubită! Tu ești Dumnezeul meu, după tine suspin zi și noapte. Când te-am cunoscut pentru prima dată, m-ai înălțat către tine ca să văd că există ceva care trebuie să fie văzut, dar să văd de asemenea și că nu eram încă în stare să-l văd. Ai orbit nevolnicele mele priviri cu strălucirea ta atât de puternică, încât m-am cutremurat de iubire și de înfricoșare. Am înțeles că mă aflam departe de tine, într-un ținut al neasemănării, unde mi se părea că aud din înălțimi glasul tău spunând: „Eu sunt hrana celor puternici. Crește și tu și te vei hrăni cu mine. Dar tu nu mă vei preschimba în propria ta substanță, așa cum faci cu hrana trupului tău, ci tu te vei mistui în mine”.
Căutam calea de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu o găseam, atâta vreme cât nu-l îmbrățișam pe mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, pe omul Isus Cristos (1Tim 2,5), acela care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom 9,5), el, care m-a chemat la sine și mi-a zis: Eu sunt calea, adevărul și viața (In 14,6), el, care a amestecat cu trupul meu acea hrană pe care nu eram încă în stare să o înghit; deoarece Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14), pentru ca înțelepciunea ta, prin care ai creat toate, să se prefacă în laptele copilăriei noastre.
Târziu te-am iubit, frumusețe, atât de veche, și totuși, atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci, iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine și, în urâțenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu glasul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!