(Duminica Vindecării unui lunatic)
Episodul din evanghelia de azi are loc după ce Isus coboară de pe muntele Tabor, cel al Schimbării la față, și este din anumite puncte de vedere asemănător cu cel de duminica trecută, al Umblării pe ape. Și în unul și în celălalt, Mântuitorul este pe munte și pare absent din scenă. Și în unul și în celălalt, ucenicii trebuie să înfrunte în felul lor misiunea încredințată de Isus, care inevitabil are la bază experiența de credință. Odată furtuna, astăzi puterea directă a celui rău, încercările îi pun pe ucenici în fața adevăratei lor situații în ceea ce privește comuniunea cu Cristos. În astfel de momente, nici ei și nici noi, nu ne mai putem preface. În restul timpului, putem adopta o atitudine mai mult sau mai puțin spirituală, putem părea mai mult sau mai puțin pioși, însă în momentele de încercare eventualele noastre măști cad și își vădesc lipsa de consistență, fiindcă lipsește efectul pe care adevărata credință ar trebui să-l provoace. Isus pronunță fără echivoc sentința ce motivează neputința lor: “din cauza puținei voastre credințe".
Pe lângă aceste cuvinte a Mântuitorului, este interesantă pentru noi exasperarea manifestată puțin mai devreme : O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Interesantă fiindcă este un semn clar că ucenicii ar fi putut împlini singuri ceea ce tatăl disperat le cere. Puțin mai devreme au primit de la Isus tocmai darul de a călca puterea dușmanului. Problema lor este lipsa de încredere în darul primit și lipsa de credință în cel care dăruiește. "Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?" îi spune lui Petru și împreună cu el ucenicilor din evanghelie și nouă, ucenicilor de astăzi.
În lumea de astăzi pare că trebuie încontinuu să-ți dovedești vitalitatea fiind tot timpul în mișcare. Altfel aproape că nu exiști. Îl vedem în schimb pe Isus înaintea momentelor importante retrăgându-se în rugăciune. Ucenicii discută, analizează și în fond nu rezolvă nimic. Isus pare absent, însă este mai prezent ca oricând făcând singurul lucru cu adevărat important: postește de la lumea aceasta și de la regulile și valorile ei și se roagă Tatălui. Exact ceea ce asigură victoria asupra răului. Noi, urmași și prieteni ai lui să facem la fel. Măcar din când în când...
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mt 17,14-23.
În vremea aceea, s-a apropiat de Isus un om, căzând în genunchi si zicând: Doamne, ai mila de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Isus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Isus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Isus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Isus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Isus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
