Și-a oferit viața în locul altui condamnat: SFÂNTUL MAXIMILIAN KOLBE

Kolbe s-a născut la Zdunska-Wola, în Polonia, la 7 ianuarie 1894, într-o familie creştină. Tatăl său, Iuliu, un tip foarte rezervat, lucra în industria textilă şi avea un respect deosebit faţă de soţia sa. El era patriot şi nu-şi ascundea suferinţa din cauza unei Polonii divizate pe atunci în trei părţi şi stăpânite de Austria, Germania şi Rusia. Maria, mama sa, dorise să intre în mănăstire, dar, nefiind, în regiunea guvernată de ruşi, nici umbră de mănăstire, s-a căsătorit cu bunul Iuliu, fără să-şi ascundă, însă, această intimă dorinţă. Au avut cinci fii şi au rămas în viaţă trei: Francisc, Raimond, care mai târziu se va numi Maximilian, şi Iosif.

O copilărie grea

Resursele materiale destul de mici ale familiei i-au permis numai primului născut să frecventeze şcoala, în timp ce Raimond nu primea decât firimituri, căutând să înveţe câte ceva de la un preot. În ajutorul său a venit farmacistul satului, care, impresionat de cât de bine vorbea acest copil limba latină, citând cu exactitate numele unui medicament, i-a căzut la inimă şi i-a devenit maestru.

Când câţiva franciscani din Leopoli, aşezaţi în zona austriacă, i-au descoperit pe cei trei fraţi Kolbe, au cerut părinţilor să-i ducă de îndată pe primii doi la colegiul lor, lăsând locul liber chiar şi pentru cel mai tânăr, când acesta va fi pregătit să trăiască fără să mai simtă nevoia grijii materne. Cei doi părinţi au văzut în această propunere un dar al providenţei, bine ştiind că ei, în sărăcia lor şi sub un regim rus, nu ar fi putut să ofere o formare intelectuală copiilor lor.

Liberi de acum de grija fiilor, la 9 iulie 1908, s-au înţeles să intre şi ei în mănăstire: Iuliu s-a dus la franciscanii din Cracovia, unde a devenit terţiar şi mai târziu a fost dat afară, nu se ştie dacă din cauza ruşilor sau a nemţilor, din cauza patriotismului său, în timp ce mama a devenit franciscană la Leopoli. De asemenea, Iosif, după o perioadă petrecută într-un pension benedictin, a intrat în conventul franciscanilor.

Din copilăria lui Raimond, mama sa aminteşte un fapt singular petrecut la vârsta de 9 ani. După o dojană maternă, copilul a devenit foarte atent şi tăcut şi mama a voit să ştie de ce. El i-a mărturisit că în biserică sfânta Fecioară i-a arătat două coroane, una albă şi alta roşie. “Cea albă însemna că ar fi rămas curat, cea roşie, că avea să devină martir. M-a întrebat dacă şi eu doresc acest lucru şi am răspuns că da. Atunci, sfânta Fecioară m-a privit cu bunătate şi a dispărut”. Iluzie copilărească sau profeţie?

Precursor al astronauţilor sau strategie militară?

La studii mergea foarte bine, impresionându-i pe profesori. Era, în special, înclinat spre matematică şi fizică. A fost găsit un proiect al său cu o sondă spaţială ce i-ar fi permis să meargă pe Lună! Dar ceea ce îl pasiona cel mai mult era dragostea sa pentru libertatea ţării: inventase un sistem de fortificaţii pentru a face inexpugnabil Leopoli, dacă nu cumva se afla deja sub ocupaţie străină!

La invitaţia părinţilor colegiului de a intra în noviciat, Raimond, de acum în vârstă de 16 ani, şi fratele său, Francisc, au decis să aleagă cariera militară pentru a elibera Polonia de ocupanţi. Exista însă o dificultate: aceea de a găsi o armată poloneză, care pentru moment era ca şi inexistentă! Ceruseră un colocviu cu superiorul pentru a-l înştiinţa de această decizie, când a venit şi mama pentru a le comunica hotărârea de a intra în mănăstire. Nu ştim ce le-a spus cu acea ocazie, dar păstrăm o scrisoare a lui Maximilian, care vede în acest episod o intervenţie providenţială a Fecioarei, care l-ar fi chemat la o “armată” mai eficientă şi mai puternică.

La Roma pentru studii

Cei doi fraţi au intrat împreună în noviciat, dar mai târziu, celălalt a ieşit din convent, a luat parte la Primul Război Mondial, nu a voit să mai renunţe la viaţa militară şi a dispărut într-un lagăr de concentrare. Maximilian, însă, după noviciat, a fost trimis la Roma. Mare i-a fost surpriza când nu a întâlnit pe străzile cetăţii eterne nici anticlericali, nici prostituate, cum i se spusese pe când se afla în ţara natală.

La Roma, Kolbe a rămas timp de şase ani, a devenit laureat în filozofie, la Universitatea “Gregoriană”, şi în teologie, la “Colegiul Serafic”, şi, la 28 aprilie 1918, a fost sfinţit preot.

În timpul şederii sale la Roma, s-au întâmplat două lucruri deosebit de importante pentru viitorul lui Maximilian. Primul se referea la sănătatea sa. Într-o zi, în timp ce juca fotbal pe câmp, dintr-o dată a început să-i curgă sânge din gură. Era prima manifestare a unei boli care îl va însoţi, cu accente mai mult sau mai puţin grave, toată viaţa. Celălalt, în schimb, a însemnat începutul operei sale, Armata Neprihănitei.

Timpul Mariei

Până în acea zi, Biserica apărase cu unghiile şi cu dinţii propria credinţă, adăpostindu-se, cum a scris André Frossard, “în citadela dogmatismului, de unde, la finele secolului al XIX-lea, îi ameninţa cu excomunicarea pe toţi cei care intenţionau să iasă din ea şi pe care ea îi numea modernişti (Y) De veacuri dictase legea în domeniul moralei, şi chiar aceia care nu-i recunoşteau acest rol îi preluaseră textele, privându-le de orice referinţă divină. Acele timpuri se terminaseră însă. Biserica rămăsese în afara cetăţii şi a creierelor”. Era necesară întoarcerea în cetatea oamenilor şi transmiterea luminii evangheliei. Tânărul Kolbe, cu inteligenţa sa ieşită din comun şi credinţa sa curată, înţelegea că mesajul evanghelic era unicul remediu pentru o lume care mergea cu paşi mari spre totalitarisme de dreapta şi de stânga. În timp ce Europa, după afrontul adus de un Prim Război Mondial, îşi pregătea armele pentru un altul, Maximilian, nefiind încă preot, într-o cămăruţă a “Colegiului Serafic” din Roma, cu permisiunea superiorilor săi, fonda “Armata Neprihănitei”, o asociaţie religioasă pentru convertirea tuturor oamenilor prin intermediul Imaculatei. De ce prin intermediul Mariei? În gândirea lui Kolbe, istoria a intrat în era Mariei şi Biserica, redescoperindu-şi profilul marian, se punea din nou, pe deplin, în slujba umanităţii. Pentru acest motiv, el s-a consacrat Neprihănitei “pro amore, usque ad victimam B pentru iubire, până la sacrificiu”.

Întors în Polonia, care îşi regăsea de acum propria independenţă, şi făcându-i o vizită mamei care nu-şi mai credea ochilor, tânărul preot a fost însărcinat să predea într-un colegiu, dar nu reuşea să vorbească prea mult din cauza stării şubrede de sănătate; atunci a fost numit predicator, dar nici aici sănătatea nu-l ajuta. Un adevărat faliment pentru un tânăr care se întorcea de la Roma cu diploma de laureat cu notă maximă, dar, practic, inutilizabilă. Singura activitate pe care o putea face era aceea de a face cunoscută şi răspândită acea invenţie a sa sau devoţiune care se numea “Armata Neprihănitei”: se putea organiza şi putea să lucreze conform cu posibilităţile sale, iar puţinul bine B se gândeau superiorii B l-ar fi putut face oricând.

Începutul operei

La Cracovia, cu permisiunea superiorilor ordinului şi a episcopului, Kolbe a adunat numeroase adeziuni la “Armată”. Erau călugării din ordinul său, profesori şi studenţi din universitate, muncitori şi ţărani. Din nefericire, tuberculoza avansa şi, după o perioadă de spitalizare, a fost obligat să petreacă o perioadă de odihnă la munte, la Zakopane. Această perioadă i-a prins bine pentru pregătirea planurilor sale de bătaie şi, abia întors la Cracovia, cu puţin înainte de Crăciunul anului 1921, a fondat “Cavalerul Neprihănitei”, un ziar de câteva pagini, pentru a alimenta flacăra între cei afiliaţi în “Armată”.

Proiectul său a întâmpinat o serie de dificultăţi. Pe atunci, un ziar în ambientele pietiste era considerat un “Almanah al diavolului” şi nu era de înţeles cum un bun călugăr ar fi putut pierde timpul cu un “breviar de uşurătăţi”. Din partea superiorilor, în schimb, preocuparea majoră o constituiau datoriile pe care Kolbe, în candoarea sa, le-ar fi putut face şi pe care ei nu erau dispuşi să le plătească. I-au spus-o deschis, iar el nu s-a tulburat deloc. Abia sfârşise de celebrat Liturghia când a văzut pe altar o pungă cu înscrisul: “Mamei mele dragi, Neprihănita”. Conţinea banii necesari pentru toate cheltuielile făcute până în acel moment.

Din acea zi, el a aşezat la altar o cutie de carton cu o imagine lipită care-l reprezenta pe Cotolengo, şi acolo venea cu regularitate să-şi ia sumele necesare. I-a venit în ajutor chiar şi un preot american, cu 100 de dolari, cu care a procurat o rotativă cu braţ, şi, imediat după aceea, a primit în dar şi un linotip mai vechi.

Superiorii, pentru a-i frâna puţin entuziasmul, l-au îndepărtat de Cracovia şi l-au trimis într-un convent franciscan din Grodno, unde el a transferat şi arsenalul său tehnic, şi staff-ul său, format dintr-un alt părinte şi un frate laic, bun reparator al rotativei, dar analfabet.

Chiar dacă era la 600 km de Cracovia, tirajul ziarului s-a mărit şi ceea ce-i impresiona şi mai mult pe superiori era că numeroşi tineri băteau la poarta conventului pentru a le împărtăşi viaţa din acea comunitate franciscană. Chiar şi aici, însă, boala nu l-a lăsat în pace şi medicii l-au trimis din nou la Zakopane, în timp ce echipa sa continua să ducă înainte întreprinderea, deoarece, de acum înainte, era vorba, într-adevăr, de o întreprindere pentru care nu mai era suficientă vechea cantină a conventului.

După ziar, citadela

Întors de la Zakopane, Kolbe a început să caute un teren, aproape de Varşovia, în proprietatea contelui Lubecki. L-a vizitat pe acesta şi, însoţit de administratorul contelui, a găsit terenul optim şi a pus acolo o statuie a Neprihănitei. Preţul, însă, era prohibitiv. S-a dus să vorbească direct cu Lubecki, i-a explicat ce urma să facă în acea proprietate, dacă ar fi putut-o cumpăra. Contele, însoţindu-l cu bunătate spre uşă, i-a zis: “Ce trebuie să fac cu statuia?” “Lăsaţi-o acolo unde este”, a răspuns fratele. Şi proprietarul a înţeles că terenul nu-i mai aparţinea şi, de aceea, i l-a donat. S-a născut astfel Niepokalanow, Oraşul Mariei.

Ceea ce s-a realizat apoi în câţiva ani are, desigur, ceva din extraordinar. De la primele adăposturi de carton gudronat la construcţiile din cărămidă, de la rotativa manuală la modernele tehnici de compoziţie şi de tipărire, de la cei câţiva muncitori de la început la cei 762 de călugări după zece ani, de la primul ziar “Cavalerul Neprihănitei”, care a ajuns la tirajul de milioane de copii, la alte şapte periodice.

Kolbe îşi arăta idealul său spunând că vrea să cucerească pentru Dumnezeu, prin Maria, “un suflet după altul, un avanpost după altul, arborând drapelul ei pe casele editoriale ale cotidianelor, ale periodicelor, pe tipografii, pe antenele radiofonice, pe parlamente, pe senate, cu alte cuvinte, pe lumea întreagă; şi, în afară de aceasta, să vegheze până ce nimeni nu va mai reuşi să îndepărteze acele steaguri”.

Privirea spre Asia

El privea foarte departe de hotarele ţării sale, spre China, Japonia, India. Cu superiorul căruia i-a cerut să-l lase să meargă misionar în Japonia, a avut acest dialog:

– Vorbeşti japoneza?

– Nu.

– Ai bani?

– Nu.

– Cum te gândeşti că-i vei obţine?

– Mă voi adresa protectorilor mei obişnuiţi.

Superiorul îl cunoştea de acum foarte bine şi, de aceea, l-a lăsat să plece.

Mai înainte de a pleca, s-a dus să-i viziteze pe verbiţii din Viena şi a rămas încântat să contemple maşinile lor tipografice şi a luat notă de aceasta, gândindu-se că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să le folosească! Apoi, în sfârşit, a putut să plece cu patru călugări spre Japonia. A făcut o oprire la Shanghai, unde, din voinţa episcopului, a lăsat un călugăr care avea să răspândească “Cavalerul” în limba chineză, şi şi-a urmat drumul spre Nagasaki.

Aici, prezenţa călugărilor jurnalişti nu a fost primită cu entuziasm, dar, când au descoperit că Kolbe studiase la Roma şi putea să predea filozofia în seminar, porţile li s-au deschis. Ei au primit un teren şi o casă şi Kolbe a iniţiat Oraşul Mariei în Japonia. La 24 mai 1930, aveau deja o tipografie şi expediau primele zece mii de copii ale “Cavalerului” în japoneză. Acest oraş al lui Kolbe îşi va deschide porţile pentru a-i primi pe orfanii din Nagasaki după explozia primei bombe atomice.

Din Japonia, Kolbe s-a îndreptat spre India, deoarece era convins că pretutindeni pe pământ trebuie să existe un Oraş al Mariei. Şi aici a deschis o casă, la Ernakulam, pe coasta occidentală. O dată începută opera în India, s-a întors în Japonia.

În sufletul său şi-a făcut loc convingerea că orice idee străină catolicismului are întotdeauna un fond de adevăr pe care se poate construi un dialog. Şi el ştia să dialogheze cu toţi: evrei, protestanţi, budişti. Mulţi dintre ei colaborau la răspândirea “Cavalerului”.

Întoarcerea în patrie

Sănătatea lui Kolbe se înrăutăţea din ce în ce mai mult. I-a fost trimis un călugăr care să-l înlocuiască în obligaţia sa de superior al casei şi, mai târziu, a fost chemat din nou în patrie pentru a se îngriji. În decembrie 1934, el era la Niepokalanow-ul polonez şi a putut să se îngrijească personal de o nouă publicaţie, cotidianul Maly Dziennik, care înseamnă Micul Jurnal. Când, în timpul ocupaţiei naziste şi ruse din 1939, a trebuit să-şi suspende publicaţia, atinsese deja tirajul de un milion de exemplare.

Pentru a avea o idee despre ceea ce a devenit între timp Niepokalanow, este suficient să citim această dare de seamă pe care Kolbe a pregătit-o pentru Pius al XI-lea, în 1937: “Armata mariană B îi scria el papei B numără astăzi circa un milion de aderenţi. Centrul său naţional, care iniţial era la Cracovia, apoi la Grodno, a fost transferat, în 1927, aproape de Varşovia, într-un nou convent numit Niepokalanow, în care actualmente se găsesc şase sute de călugări şi o sută douăzeci şi şapte seminarişti. Conventul publică: 1) Cavalerul Neprihănitei, revistă lunară a mişcării, destinată adulţilor: tirajul 780.000 de exemplare; 2) Micul Cavaler, revistă pentru tineri: 180.000 de exemplare; 3) Micul Jurnal, cotidian tipărit în 130.000 de exemplare”. Şi ar fi putut să adauge încă opt periodice.

Scriitorilor săi le dădea aceste directive: “A lupta cu răul în conformitate cu spiritul Armatei Neprihănitei înseamnă a lupta cu iubire în confruntările cu oamenii, incluzându-i între ei şi pe cei mai puţin buni. Înseamnă a scoate în relief binele, în aşa fel încât acesta să devină irezistibil, în locul răspândirii răului prin descrierea sa. Când se prezintă ocazia de a atrage atenţia societăţii sau autorităţii asupra vreunui rău, trebuie să o facem cu iubire faţă de persoana în cauză şi cu delicateţe. Nu trebuie să exagerăm sau să intrăm în detaliile acelui rău mai mult decât este necesar pentru a-i aduce un remediu”.

Deja din 1938, Kolbe întrevedea apropiatul război şi a încercat să-i pregătească pe ai săi: “Fiii mei, războiul este mai aproape decât se crede şi va dizolva comunitatea noastrăY“ În 1939, a spus din nou: “Astăzi sunt cu voi. Voi mă iubiţi şi eu vă iubesc. Dar nu va fi mereu aşa: eu voi muri şi voi veţi trăi. Totuşi, înainte să vă las, am ceva să vă spun”. Şi atunci, i-a făcut părtaşi la o experienţă spirituală pe care a avut-o cu Maria, în Japonia. Apoi a conchis: “Dacă veţi păstra ca pe o comoară ceea ce vă spun şi nu veţi uita experienţa mea, sufletele voastre vor continua să progreseze în viaţa religioasă. Veţi putea astfel să înfruntaţi sacrificiile pe care Dumnezeu, prin intermediul Neprihănitei, le va cere de la voi”.

De fapt, în septembrie a acelui an, autorităţile vor ordona desfiinţarea comunităţii Niepokalanow. Celor 700 de călugări care au plecat răspândindu-se în lumea în care ura părea singura lege ce garantează supravieţuirea, fondatorul lor le recomanda: “Nu uitaţi iubirea!”. 40 de călugări care au rămas în Cetatea Mariei au transformat acest loc în centru de primire pentru răniţi, bolnavi şi refugiaţi. La 19 septembrie, mai multe camioane germane au venit să-l ia pe părintele Kolbe cu ultimii călugări rămaşi, pentru a-i transfera mai întâi în câmpul de concentrare de la Amtitz şi apoi în cel de la Shildberg, până la 8 decembrie, când, pe neaşteptate, au fost repuşi în libertate.

Întorşi la Niepokalanow, au cerut să-şi poată relua activitatea editorială şi, în timpul aşteptării permisului care nu a mai venit, au pregătit în Oraşul Mariei un centru de asistenţă, un atelier mecanic, o croitorie, o tâmplărie şi o grădină cultivată cu multă grijă. Totul era în serviciul populaţiei care număra circa 3.500 de refugiaţi, dintre care 1.500 erau evrei. Din nefericire, după câteva luni de şedere, refugiaţii au fost sau trimişi în locurile lor de origine, sau expediaţi în câmpurile de concentrare, fără ca fraţii călugări să poată face ceva. Ba chiar trebuie să spunem că şi pentru ei s-a apropiat momentul crucial.

Spre martiriu

Un înalt ofiţer german s-a prezentat într-o zi la Niepokalanow cu amanta sa, căreia i l-a încredinţat pe Kolbe introducând-o în chilia lui. Călugărul nu s-a tulburat, i-a vorbit despre opera sa şi apoi a invitat-o să viziteze Oraşul Mariei împreună cu ofiţerul. Totul părea să se termine cu bine, când, după câteva zile, Kolbe a fost invitat să-şi ia cetăţenie germană, ajutat fiind în aceasta de numele său. În felul acesta, evita riscul de a fi arestat, ar fi putut să conducă în continuare opera sa şi ar fi obţinut imunitate pentru întreaga mănăstire. Kolbe a refuzat fără ezitare, deşi ştia foarte bine că, în felul acesta, îşi semna propria condamnare.

La 17 februarie 1941, Kolbe şi alţi patru dintre călugării săi au fost arestaţi şi închişi. La 12 mai, în urma sugestiei comandantului închisorii, el a cerut celor rămaşi la Niepokalanow să-i trimită o haină civilă, din cauza unui lucru neplăcut petrecut în închisoare. Un sergent, văzându-l îmbrăcat frate, şi-a pierdut controlul, i-a smuls rozariul şi, arătându-i crucea, i-a cerut de trei ori să spună dacă crede în ea. În urma răspunsului afirmativ al călugărului, el s-a aruncat asupra lui şi l-a lovit. Haina preoţească declanşa în unii paznici o ură de necontrolat.

La începutul lui aprilie, cei patru tovarăşi ai săi au fost transferaţi la Auschwitz şi el nu i-a mai văzut. La 28 mai, Kolbe urma aceeaşi destinaţie. Poarta de la intrare a acestui lagăr avea deasupra ei următorul înscris: “Munca te face liber” şi, din acea zi, Kolbe a devenit numărul 16.670. Fiind preot, a fost pus alături de evrei şi pus la muncile cele mai umilitoare. Una dintre sarcinile sale B pe care o făcea întotdeauna cu demnitatea şi solemnitatea unui act liturgic B era transportul cadavrelor la crematoriu.

Niciodată nu a ieşit vreo plângere din gura sa şi, când nu era văzut, împărţea cu tovarăşii săi chiar şi cea mai săracă porţie de mâncare. Prezenţa şi modul său de a fi îi impresiona pe prizonieri. Un martor a spus: “Kolbe era un principe în mijlocul nostru”.

Spre sfârşitul lui iulie, a fost transferat la blocul 14, unde deţinuţii erau folosiţi la seceratul câmpului. Profitând de această ocazie, unul dintre ei a reuşit să fugă, dar legea lagărului era teribilă. Pentru orice fugar care nu era recuperat, zece dintre ei erau destinaţi buncărului morţii.

O alegere eroică, cu normalitatea dintotdeauna

Când au fost aleşi cei zece condamnaţi, unul dintre ei s-a rugat, terorizat, să fie cruţat, deoarece avea soţie şi copii. Kolbe a ieşit din rând şi s-a prezentat comandantului: “Sunt preot catolic, sunt bătrân; vreau să-i iau locul, deoarece el are soţie şi copii”. Comandantul, năucit, a strigat către dânsul: “Dar eşti nebun?” “Sunt preot catolic şi călugăr”, a răspuns calm. După un moment de tăcere, comandantul a acceptat schimbul.

Cei zece au fost trimişi la blocul 11, cel al morţii. Era săpat în pământ, cu mici ferestruici pentru un minim de lumină. În faţa blocului, condamnaţii trebuiau să se dezbrace şi să intre complet goi într-o cameră de trei metri pe trei. Înăuntru era numai o găleată pentru eventualele nevoi fizice. Aici nu primeau nimic, nici măcar apă: trebuiau numai să aştepte moartea.

“Celula foamei nu numai că nu a marcat înfrângerea, dar a devenit un tabernacol în punctul cel mai crud din Auschwitz, ca şi cum furişat în inima umilă a unui franciscan Dumnezeu s-ar fi coborât în infern”.

Un prizonier care împlinea funcţia de traducător, Bruno Borgowiec, un polonez din Silezia, care a supravieţuit la Auschwitz, a povestit ultimele zile ale martiriului lui Kolbe şi a tovarăşilor săi.

“Se poate spune  că prezenţa părintelui Maximilian în buncăr a fost necesară pentru ceilalţi. Aceştia înnebuneau la gândul că nu se vor mai întoarce în familiile lor, la casele lor, şi strigau şi înjurau de disperare. El a reuşit să le dea pacea şi ei au început să se resemneze.

Pentru a le ridica moralul, îi încuraja, spunându-le că cel fugit putea fi găsit şi că ei vor fi eliberaţi. Atunci se uneau cu el şi se rugau cu glas tare. Porţile celulei erau de stejar, şi datorită liniştii şi acusticii, vocea părintelui Kolbe în rugăciune se auzea şi în celelalte celule, unde prizonierii puteau să-l audă bine. Chiar şi aceştia din urmă se uneau cu el. Din acel moment, în fiecare zi, din celula unde se aflau aceste sărmane suflete se puteau auzi rugăciuni, Rozariul, imnuri. Părintele Kolbe îi conducea şi ceilalţi răspundeau în cor. Aveau impresia că se află într-o biserică”.

Borgowiec continuă: “Când SS-iştii lipseau, eu mergeam acolo şi îi consolam pe conaţionalii mei. Prizonierii slăbeau din ce în ce mai mult, dar continuau cu rugăciunile care acum erau doar nişte murmure. Cu toate acestea, pe când unii dintre ei erau găsiţi morţi pe jos în timpul inspecţiilor, părintele Kolbe se afla tot în picioare sau în genunchi, cu chipul senin.

Au trecut două săptămâni. Prizonierii mureau unul după altul şi rămăseseră doar patru, printre care şi părintele Kolbe, aflat încă în stare conştientă. Ofiţerii SS au decis că situaţia nu trebuie să se mai prelungească. Într-o zi, l-au trimis pe criminalul german Bock pentru a le face prizonierilor o injecţie cu acid fenic. Când a sosit acolo, a trebuit să-l însoţesc în celulă. L-am văzut pe părintele Kolbe, în rugăciune, întinzând el însuşi braţul asasinului. Nu am putut să suport. Cu scuza că aveam altceva de făcut, m-am dus. Dar imediat după ce SS-iştii şi călăul au plecat, m-am întors. Celelalte trupuri, goale şi murdare, erau pe jos, cu feţele arătând semne de suferinţă. Părintele Kolbe era aşezat, sprijinit de zid. Trupul său nu era murdar ca al celorlalţi, ci curat şi luminos. Capul îi era aplecat uşor într-o parte. Ochii săi erau deschişi. Chipul său era curat şi senin, strălucitor”.

Când şi-a întins braţul, Kolbe a spus: “Ave, Maria!” Acestea au fost ultimele sale cuvinte. Într-o zi, îşi dorise ca cenuşa sa să fie împrăştiată în vânt, dar, în schimb, s-a amestecat în cuptorul crematoriului cu aceea a altor fraţi persecutaţi, în majoritate evrei. Avea doar 47 de ani.

La 10 octombrie 1982, papa Ioan Paul al II-lea îl proclama sfânt, recunoscându-i aureola de martir şi proclamându-l “patron al timpurilor noastre grele”.