La vremea când Vladimir Ghika intra în comuniunea catolică, Ortodoxia în Occident era mai curând lumea exotică a aristocraților ruși sau greci care fondaseră capele după ritul lor în capitale, în orașele balneare sau în locurile de vilegiatură. Personalitate de amploare universală, de aleasă ținută intelectuală, sensibil la asumarea vie a credinței drept întâlnire cu Dumnezeu, lui Vladimir Ghika i-ar fi fost imposibil să aibă sentimentul împlinirii sufletești în locuri provinciale, tot așa cum încadrarea în Biserica Unită a românilor din Ardeal, unde ar fi putut păstra ritul bizantin, i-ar fi mărginit inspirația universală pe care o dobândise în primii ani ai secolului XX, studiind teologia la Roma, la Angelicum, facultatea părinților dominicani.
Vladimir Ghika a învățat să vadă încă din copilărie diversitatea și să aibă îndrăzneala de a asuma conflictul de interpretări, a se situa în mijlocul său ori în funcție de acesta. Ca orice om de studiu, ajutat de distincția staturii sale aristocratice – principiu evident la acea vreme – Ghika avea un fel de idealism care îl făcea să fie detașat de un anumit gen de mondenități. S-a bucurat astfel de șansa de a constata că schemele preconcepute trebuie privite cu circumspecție și tratate cu discernământ.
Conversiunea Monseniorului la Biserica catolică a fost în același timp un parcurs de istorie personală. S-a regăsit în acest gest rigoarea intelectuala a unui spirit neotomist mai degrabă decât a unuia cartezian, s-a regăsit onestitate, dar mai ales rugăciune sinceră și profundă. De aceea, pasul trecerii la creștinismul în varianta catolică nu l-a determinat niciodată pe Monseniorul Ghika să-și renege apartenența. Drumul său spre o asumare a credinței, decizională, liberă de strictețea identitară exclusivistă a fost practic dublată de dorința sa de a deveni preot, mijlocitor în Hristos. Și a devenit, într-adevăr, un excelent preot biritual – care putea celebra oricând în ritul său de origine sau în cel latin – încardinat în clerul arhiepiscopiei Parisului.
Gestul conversiunii Monseniorului la comuniunea catolică poate fi abordat din multe puncte de vedere. Pentru a aprecia azi gestul unui astfel de om care, din perspectiva confesionalismului clasic, creează confuzie, este nevoie de a ieși din logica strâmtă a diferendelor istorice. Și, mai ales, e necesar să vedem că nu suntem adevărați oameni de credință fără asumarea unei întâlniri directe, personale cu Hristos. Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut personal pe Monseniorul, a spus că a învățat de la el că: „bunătatea este o formă mai subtilă a Justiției”[1]. A constata, prin urmare, în viața prințului prelat coordonatele unei decizii personale, existențial peremptorie și, prin urmare, creatoare de sfințenie, de bunătate, este mărturia clară a unui har excepțional – dincolo de apartenențe, de mofturi istorice sau polemici de prost gust și, mai ales, dincolo de frustrări sectare.
PS Mihai Frăţilă
Text pregătit pentru un volum colectiv pe tema convertirii Fericitului Mons. Vladimir Ghika.
[1] Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor, București 2005, Humanitas, 171.
Sursa:www.vicariatbucuresti.ro
