Mărturia impresionantă a supravieţuitoarei unui „avort eşuat”

Când se vorbeşte despre avort, se face întotdeauna la modul abstract, fără a lua în considerare ce anume se doreşte eliminat. Probabil că această mărturie exemplifică ce anume este ucis printr-un avort.

Numele meu este Gianna Jessen. Am 19 ani. Sunt originară din California, dar acum locuiesc în Franklin, Tennessee. Sunt adoptată şi sufăr de paralizie cerebrală. Mama mea biologică avea 17 ani şi era însărcinată în 7 luni şi jumătate când a decis să mă avorteze prin injectarea cu apă cu sare. Eu sunt persoana pe care ea a avortat-o. Am supravieţuit în loc să mor.

Mama mea era internată în clinică iar avortul trebuia să aibă loc la 9 dimineaţa. Din fericire pentru mine, medicul nu era în clinică atunci când m-am născut eu la 6 dimineaţa, pe data de 6 aprilie 1977. M-am grăbit. Sunt sigură că dacă el ar fi fost acolo, eu nu aş mai fi aici, căci misiunea lui era să pună capăt vieţii, nu să o susţină. Unii spun că sunt un „avort eşuat”, rezultatul unei acţiuni prost făcute.

Mai multe persoane au fost martore la intrarea mea în această lume. Mama mea biologică şi alte tinere fete care îşi aşteptau rândul la avort în clinică au fost primele care m-au văzut. Se spune că a fost un moment de isterie. Apoi, o infirmieră a sunat, se pare, la serviciul medical de urgenţă. Ei m-au dus la spital, unde am stat aproape trei luni. Nu erau prea multe speranţe în ceea ce mă privea: cântăream doar 1,6 kg. În zilele noastre au supravieţuit copii chiar mai mici. Un doctor a spus că aveam o mare dorinţă de a trăi şi că luptam pentru viaţă.

În cele din urmă am ieşit din spital şi am fost dată spre îngrijire unei familii de părinţi adoptivi. Am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală ca urmare a avortului. I s-a comunicat mamei mele adoptive că era puţin probabil să pot să merg de-a buşilea sau să păşesc. Nu puteam nici să stau în şezut. Prin rugăciunile şi devotamentul mamei mele adoptive şi ale altor persoane, mai târziu, am reuşit în cele din urmă să stau în şezut, să merg de-a buşilea şi să stau în picioare. Cu sprijin la picioare am reuşit să merg cu puţin înainte să împlinesc 4 ani.

Diana de Paul, fiica mamei mele adoptive, m-a adoptat legal câteva luni mai târziu; departamentul de servicii sociale nu i-a permis să o facă mai devreme. Am continuat cu terapia iar după 4 operaţii pot acum să merg fără niciun ajutor. Nu este uşor întotdeauna: uneori cad, dar am învăţat să o fac cu graţie după 19 ani.

Sunt fericită că trăiesc. Era să mor. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru viaţa pe care mi-a dăruit-o. Nu mă consider un produs secundar al fecundării, o mulţime de celule sau vreo altă denumire dată copiilor înainte să se nască. Cred că nici una dintre persoanele zămislite nu este aşa ceva. Am cunoscut şi alţi supravieţuitori ai avorturilor şi toţi sunt recunoscători pentru viaţă. Acum câteva luni am cunoscut o altă supravieţuitoare a unui avort prin injectare cu soluţie salină. Numele este Sara şi are doi ani. Suferă şi ea de paralizie cerebrală, dar diagnosticul ei nu este unul optimist. Medicul care a produs avortul a injectat-o atât pe mamă, cât şi pe făt. Sara a fost injectată în cap. Eu am văzut şi locul în care a fost înţepată. Când vorbesc, nu o fac doar pentru mine, ci şi pentru alţi copii, ca Sara, care încă nu pot vorbi, pentru cei care supravieţuiesc. În ziua de astăzi un copil este copil doar dacă ne convine. Dacă momentul nu este oportun, situaţia se schimbă. Un copil continuă să fie copil dacă mama suferă un accident la două, trei sau patru luni. Atunci când este avortat, este considerat o mulţime de celule. Ce înseamnă asta? Eu nu văd nicio diferenţă. Dumneavoastră vedeţi?

Trebuie să respectăm dreptul la viaţă.

Mărturia video aici.

Sursa:stiripentruviata.ro