Dar ridicat prin astfel de înălțări, arde încă de dorință și e flămând de și mai mult. Și însetează încă de cele cu care să adăpa cât putea. Și, ca și când nu s-ar fi împărtășit încă, se roagă să dobândească, cerând lui Dumnezeu să i Se arate, nu cât poate să vadă, ci cât este Acela.
Iar mie mi se pare că aceasta o pătimește printr-o simțire de dragoste a sufletului simțitor față de Cel prin fire bun, suflet pe care nădejdea îl atrage pururea de la binele atins la binele văzut mai sus, aprinzându-i, prin ceea ce a dobândit, dorința spre ceea ce e ascuns. De aceea fierbintele îndrăgostit de Cel frumos, bucurându-se de Cel ce se arată mereu mai sus, ca de un chip al Celui dorit, dorește să se împărtășească de însăși fața arhetipului. Căci aceasta o voiește rugămintea îndrăzneață a dorinței ce trece peste toate hotarele: să se bucure de Cel frumos nu prin oglinzi și chipuri, ci față către față.
Iar glasul dumnezeiesc îi dă ceea ce cere prin cele ce nu-i dă, arătându-i prin puține cuvinte un adânc nemăsurat de înțelesuri. Căci marea dărnicie a lui Dumnezeu a binevoit să împlinească dorința lui, dar nu i-a făgăduit vreo încetare și săturare a dorinței. Pentru că nu S-ar arăta slujitorului pe Sine însuși, dacă ceea ce se vede din El ar fi de așa fel, că ar face să înceteze dorința celui ce vede. Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel ce privește spre El nu ajunge niciodată la sfârșitul dorinței de a-L vedea.”
Grigore de Nyssa, Despre viața lui Moise
