Meditație pentru Duminica a 29-a după Rusalii (a celor zece leproşi), Ev Lc 17, 12-19
Isus, numele lui Dumnezeu anunțat în Sărbătoarea Intrării în Templu, însemnând “Dumnezeu mântuiește”, este numele în care fiecare dintre noi își găsește mântuirea. Cu o singură condiție: să aibă nevoie de ea! Chiar dacă pare o condiție absurdă (cine nu are nevoie de mântuire?!) textul de astăzi ne dezvăluie subtilități ale sufletului uman pe care poate nu le bănuiam.
În întreaga Evanghelie, puține categorii de persoane i se adresează Mântuitorului spunându-i pe nume: Isus. Să ne amintim câteva: leproșii de astăzi, orbii, tâlharul de pe Cruce. Sunt categorii de persoane pe deplin conștiente de boala, neputința și mizeria lor... Pentru ei, numele lui Dumnezeu este Isus , adică Dumnezeu mântuiește. Îndurarea Cerului se revarsă peste ei în mod natural, precum un izvor care își dăruiește apa celor însetați.
Ne recunoaștem oare în aceste categorii? Ar fi bine, fiindcă doar în acest caz putem și noi să-i spunem pe nume lui Isus: atunci când ne simțim săraci și nevoiași, bolnavi și orbi. Doar atunci știm cu certitudine că avem o nevoie viscerală de mântuirea lui Dumnezeu, de ajutorul Lui. Doar dacă ne lipsește pâinea cu adevărat, vom implora din adâncul sufletului “pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!”. Doar dacă ne simțim cu adevărat lipsiți de ajutor, vom striga și noi:”Isuse, ai milă de mine!”, știind bine că nimeni altul, în această lume, nu ne poate ajuta.
Alternativa e să fim și să ne simțim ca fariseii: perfecți, drepți, sfinți, siguri de noi. Nu ca ceilalți păcătoși... Un fariseu nu va putea folosi niciodată numele lui Isus. Pentru el, numele lui Dumnezeu poate fi de exemplu Atotputernicul sau Judecătorul sau Stăpânul, dar niciodată Isus: fiindcă el, în mod paradoxal nu are nevoie de mântuire. El se simte suficient de sigur de sine, pentru a crede că își construiește singur mântuirea prin ceea ce face, prin ceea ce realizează. Rolul lui Dumnezeu în viața sa e redus la cel al unui spectator menit să contemple sfințenia fariseului, iar acesta din urmă devine centrul relației om-Dumnezeu. Totul este exact pe dos!
Evanghelia de astăzi ne scapă de acest risc, descoperindu-ne o rugăciune perfectă: “Isuse îndură-te de mine păcătosul, leprosul, tâlharul!”
De ce e perfectă? Fiindcă ne revelează trei lucruri esențiale. Ne dezvăluie în primul rând adevăratul nume al lui Dumnezeu: Isus, adică “Dumnezeu-mântuiește”. Un nume ce pune în lumină o comuniune cu Cerul cu totul nouă: prin chiar numele Său, Dumnezeu se revelează ca Cel ce ne mântuiește.
În al doilea rând ne dezvăluie realitatea condiției noastre: suntem sărmani, bolnavi, orbi, tâlhari.
În sfârșit ne revelează legătura ce ne unește cu Dumnezeu: îndurarea!
Orice rugăciune a noastră, indiferent ce formă ar lua ea, trebuie să conțină acest suflu esențial, ce exorcizează spiritul fariseului din sufletul nostru și ne readuce la realismul existenței noastre, fără însă a ne umili sau a ne lăsa pradă deznădejdii. Dimpotrivă, ne revelează un lucru minunat: cu cât e mai mare mizeria, cu atât e mai mare mizericordia! Dacă ne simțim păcătoși, Isus a venit în lume pentru noi! Lăudat și binecuvântat fie Preasfântul Său Nume!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
