În timpul primei sale conferințe de presă din 14 ianuarie 2014, Președintele Republicii Franceze și-a reafirmat intenția de a legifera eutanasia și a anunțat eliminarea contribuțiilor de familie pentru întreprinderi.
Cu toate că dreptul la viață, dreptul la sănătate și dreptul la autonomie reprezintă drepturi fundamentale ale omenirii, se pare că actuala conducere a Franței uită de acestea. Uită că aceste drepturi sunt reglementate în cadrul celor mai importante documente internaționale referitoare la drepturile omului. Astfel, articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului statuează dreptul fiecărui om la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei. Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează în articolele 2, 3, 7 și 8, dreptul persoanelor la viață și sănatate, interdicția torturii și a tratamentelor degradante și inumane, precum și respectul vieții private.
Reacția Bisericii Catolice din Franța însă nu s-a lăsat așteptată, reamintind aceste drepturi fundamentale: Consiliul permanent al Conferinței Episcopale Franceze a dat astăzi 16 ianuarie un comunicat pe care-l puteți citi în cele ce urmează.
Un proiect de lege ce vizează sfârșitul vieții ar putea fi propus spre dezbatere în Parlament până la sfârșitul anului. Rapoartele și avizele făcute publice în ultimele luni, au cerut îmbunătățirea legii Leonetti. Cu toate acestea, o mai bună reglementare, nu înseamnă o schimbare fundamentală. Subiectul este prea serios, pentru a nu se proceda cu prudență .
Spre deosebire de altele [1], avizul redactat de o "reuniune cetățenească" [2] propune să se legalizeze "suicidul asistat" cu condiția cererii exprese a unei persoane ce este pe moarte sau atinsă de o boală considerată ireversibilă. A ajuta un pacient să-și pună capăt zilelor sau să provoci în mod deliberat decesul unui pacient la cererea sa, ceea ce se numește eutanasie, este inacceptabil. Avizul admite practica eutanasiei și fără consimțământul persoanei aflată în incapacitatea de a vorbi!
Societatea noastră încearcă să "evite moartea" [3] și se teme să apropie de cel care va muri. Aceasta ar putea conduce astfel la decizii inumane. Prin urmare, este important să se clarifice vocabularul și obiectivele. Nimeni nu poate provoca în mod deliberat moartea, chiar și la cererea unei persoane grav bolnave, fără a încălca un drept fundamental. "Să nu ucizi" [4] rămâne o cerință morală majoră a oricărei societăți și pentru cei ce cred este porunca lui Dumnezeu. Fundamentul întregii vieți sociale este respectarea celorlalți, în special a celor mai vulnerabili. [5] Mulți dintre contemporanii noștri, din cauza bolii, a dizabilităților sau a vârstei, se simt că devin o greutate pentru familiile lor și o povară pentru societate. Ei suferă de singurătate, de indiferența celorlalți, de privirea unei societăți ce pune accent pe valorile de autonomie și eficiență. Cei care tind să se îndoiască de valoarea și sensul vieții lor, au nevoie de "companie, simpatie și sprijin în încercări" [6]. Nu avem nimic altceva să le oferim decât să le punem capăt existenței?
Sinuciderea este adesea prezentată astăzi ca "o ultimă libertate". Dar în același timp, ne alarmăm, pe bună dreptate, din cauza ratei ridicate a sinuciderilor, în special în rândul tinerilor și a persoanelor în vârstă. Cum să reacționezi în fața banalizării sinuciderii și în același timp în fața promovării acesteia? Cum se poate crede că ajutăm unele persoane ce se confruntă cu un episod de suferință, pentru a preveni ireparabilul, în timp ce îi încurajăm și-i ajutăm pe alții în dorința lor de a muri? Cine va fi judecătorul vieților care nu mai merită să trăiască? Ar fi discriminator să se estimeze în mod diferit valoarea vieții unora de-a altora.
Orice sinucidere afectează solidaritatea și voința de a trăi a corpului social. Prin urmare, este necesar și urgent să se ia un angajament real de solidaritate și fraternitate. Mulți s-au investit pentru a alina durerea și suferința la sfârșitul vieții, dar "sarcina este încă imensă" [7]. Campaniile mass-media ce promovează o nouă lege contribuie, din păcate la distragerea atenției de la reformele indispensabile ce ar trebui întreprinse, printre care accesul la "ingrijiri paliative și asistență" pentru "orice persoană aflată în suferință" [8].
Convingerea noastră profundă este că modificările legislative nu pot avea ca obiectiv decât manifestarea și mai puternică a respectului față de orice persoană ce se află la sfârșitul vieții. Aceasta implică refuzul tratamentului agresiv, refuzul de a ucide, precum și dezvoltarea de îngrijiri paliative și consolidarea solidarității familiale și sociale.
Semnează,
Consiliul permanent al Conferinței Episcopale Franceze:
Mons. Georges PONTIER, Arhiepiscop de Marseille, Prședinte
Mons. Pierre-Marie CARRÉ, Arhiepiscop de Montpellier, Vice-președinte
Mons. Pascal DELANNOY, Episcop de Saint-Denis, Vice-președinte
Cardinal André VINGT-TROIS, Arhiepiscop de Paris
Mons. Jean-Claude BOULANGER, Episcop de Bayeux et Lisieux
Mons. François FONLUPT, Episcop de Rodez et Vabres
Mons. Jean-Paul JAMES, Episcop de Nantes
Mons. Hubert HERBRETEAU, Episcop d`Agen
Mons. Stanislas LALANNE, Episcop de Pontoise
Mons. Benoît RIVIÈRE, Episcop d`Autun, Chalon et Mâcon
Traducere: ACC
[1]Comitetul National Consultativ de Etică, Avizul nr 121, sfârșitul vieții, autonomia personală, dorința în special de a muri, 30 iunie 2013.
[2] Conferința cetățenilor privind sfârșitul vieții, 14 decembrie 2013. 18 de persoane s-au adunat au fost chestionate de IFOP.
[3] A se vedea Comisia de reflecție cu privire la sfârșitul vieții în Franța. Raportul lui François Hollande, președintele Republicii Franceze, decembrie 2012, Partea I, § I.1: evitarea moarții.
[4] Cartea Exodului - Capitolul 20, 13.
[5] A se vedea Louis-Marie Billé, Președinte al Conferinței Episcopilor din Franța, "un compromis imposibil," Comunicat de presă, 04 martie 2000.
[6] Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae, 25 martie 1995, § 67.
[7] A se vedea Comitetul Național Consultativ de Etică, Avizul nr 121, Sfârșitul vieții, autonomia personală, dorința de a muri, 30 iunie 2013, partea 3, III.2.
[8] Codul Sănătății Publice, art. L1110-9.
Sursa:www.eglise.catholique.fr
