De Elio Bromuri
Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie) - "Cristos nu poate să fie împărţit!" (1Cor 1,1-17) - ne duce din nou la originea diviziunilor şi marchează punctul de plecare al unei istorii deschise şi niciodată încheiate. Deja în epoca apostolică în comunitatea din Corint, deşi mică şi plină de carisme, se află cuibărită ispita diviziunii. Aceasta, aşa cum explică Paul, se datorează faptului că unii creştini au ales drept conducător al lor un personaj diferit de Cristos. Lipsa de centralitate recunoscută lui Isus, unicul Mântuitor şi Domn, unicul care a fost răstignit pentru mântuire, se află la originea diviziunii. În acest eveniment relatat de Paul găsim, în afară de denunţarea dură a formării de "partide" separate şi în contrast între ele, şi chiar calea pentru a recompune unirea comunităţii: a-l readuce în centru pe Cristos.
Am putea s-o numim calea cristologică a ecumenismului, luând act şi remarcând diferenţa dintre Cristos şi apostolii săi, dintre Cristos şi comunitatea discipolilor, dintre împărăţie şi Biserică. Dacă, pe de o parte, Isus a voit să se identifice cu apostolii săi: "Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă", pentru cuvântul pe care-l vestim, şi cu aceasta a decis să lege soarta credinţei şi a mântuirii de slujirea "trimişilor" săi, pe de altă parte, a avertizat să nu devină stăpâni ai turmei, să nu fie mai presus de credincioşi, ci alături de ei ca slujitorii lor: "Cine vrea să fie cel dintâi să fie cel din urmă", "Nu lăsaţi să vă numească învăţători, unul singur este învăţătorul vostru".
Istoria diviziunilor, care fără îndoială are multe cauze, urmând indicaţiile din scrisoarea lui Paul, îşi are principala origine atunci când în locul lui Cristos vin personaje sau ideologii diferite de el şi de Evanghelia sa, atunci când cuvântul acestor personaje vrea să fie mai presus decât cuvântul Evangheliei. Apostolul pentru a avea mandatul de la Cristos trebuie să mărturisească asemenea lui Petru "Tu eşti Cristos" şi asemenea lui Toma "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Este frumos să credem că imitând adoraţia magilor - proskinesis - şi oferirea de daruri pe care le-am comemorat în zilele Crăciunului, toţi discipolii, deşi răspândiţi în lume, experimentează şi emotiv o profundă unire în mărturisirea comună de credinţă mai presus de orice altă diversificare reciprocă. Săptămâna ne rugăciune în lunga sa istorie a depăşit tentaţia ecleziocentrismului - Biserica drepte centru şi criteriu normativ de credinţă pentru toţi - prin care se propunea să se devină cu toţii catolici sau cu toţii ortodocşi sau cu toţii evanghelici, şi a întreprins drumul convergenţei comune la Cristos, încrezându-se în rugăciune şi în convertirea inimii (Paul Couturier).
Tema şi structura rugăciunii pentru săptămâna din acest an au fost pregătite de un grup mixt de creştini din Canada, o ţară departe de Roma, de Constantinopol şi de Geneva, pentru a indica universalitatea Bisericii. Iniţiativele comune care se activează constituie semnul de unitate existent deja, pentru că în centru este pus Cristos şi cuvântul său, realitatea cea mai importantă şi decisivă de unire faţă de tot restul. Va trebui să se amintească şi să se ia act, în această privinţă, că dacă odinioară, când lumea era formată dintr-o cultură cel puţin formal considerată creştină, era permis să se discută şi în mod animat asupra diferenţelor dintre confesiuni creştine aflate în competiţie şi dialectică doctrinală puternică, astăzi într-o societate globalizată şi secularizată şi cu mii de oferte religioase pe piaţa sacrului este foarte cerută pentru credibilitatea şi eficacitatea misiunii evanghelice mărturia de unire, fraternitate, iubire şi împărtăşire a vieţii. Ar trebui să poată spune toţi cei care vin în contact cu creştinii: "Creştinii, vezi cum se iubesc!".
Noul sfânt iezuit Favre, aşa cum se citeşte în nr. 3924 al revistei "La Civilta Cattolica" (pag. 551-556), deja în timpul Reformei, aflându-se în Germania în anii 40 din secolul al XVI-lea considera că diviziunea era determinată de conduita rea a creştinilor şi care putea să fie depăşită de recunoaşterea a ceea ce avem în comun - "lucrurile care sunt comune pentru noi şi pentru ei" ("Nobis et ipsis sint communes"). Intuiţie a unui sfânt, încă foarte actuală.
(După agenţia SIR, marţi, 14 ianuarie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
