De Sergio Centofanti
În urmă cu o sută cincizeci de ani, la 18 iulie 1870, era promulgată constituţia Pastor Aeternus care definea cele două dogme a primatului papei şi a infailibilităţii pontificale.
Discuţii lungi şi agitate
Constituţia dogmatică a fost aprobată în unanimitate de cei 535 de părinţi conciliari prezenţi "după discuţii lungi, aspre şi agitate", cum avea să spună Paul al VI-lea în timpul unei audienţe generale, descriind ziua aceea ca "o pagină dramatică din viaţa Bisericii, însă nu mai puţin clară şi definitivă" (Audienţă generală, 10 decembrie 1969). Optzeci şi trei de părinţi conciliari n-au participat la vot. Aprobarea textului a venit în ultima zi a Conciliului I din Vatican, suspendat ca urmare a războiului franco-prusac început la 19 iulie 1870 şi prorogat "sine die" ca urmare a cuceririi Romei din partea trupelor italiene, la 20 septembrie în acelaşi an, care a stabilit de fapt sfârşitul statului pontifical. Constituţia oglindeşte o poziţie intermediară între diferitele reflecţii ale participanţilor, excluzând de exemplu ca definiţia de infailibilitate să fie extinsă integral şi la enciclice sau la alte documente doctrinale. După contrastele reieşite în conciliu a urmat schisma vetero-catolicilor care n-au voit să accept dogma despre magisteriul infailibil al papei.
Dogma despre raţionalitatea şi supranaturalitatea credinţei
Cele două dogme au fost proclamate după cea despre raţionalitatea şi supranaturalitatea credinţei, conţinută în cealaltă constituţie dogmatică a Conciliului I din Vatican, Dei Filius, din 24 aprilie 1870. Textul afirmă că "Dumnezeu, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, poate să fie cunoscut cu certitudine în lumina naturală a raţiunii umane prin lucrurile create; de fapt, lucrurile invizibile ale Lui sunt cunoscute de inteligenţa creaturii umane prin lucrurile care au fost făcute (Rom 1,20)". Această dogmă - explica Paul al VI-lea în audienţa din 1969 - recunoaşte că "raţiunea, numai cu forţele sale, poate ajunge la cunoaşterea sigură a Creatorului prin creaturi. Biserica apără astfel, în secolul raţionalismului, valoarea raţiunii", susţinând pe de o parte "superioritatea revelaţiei şi a credinţei asupra raţiunii şi asupra capacităţilor sale", dar, pe de altă parte, declarând că "niciun contrast nu poate exista între adevăr de credinţă şi adevăr de raţiune, Dumnezeu fiind izvorul şi al uneia şi al alteia".
Dogma despre primat
În Pastor Aeternus, Pius al IX-lea, înainte de proclamarea dogmei despre primat, aminteşte rugăciunea lui Isus către Tatăl pentru ca discipolii săi să fie "una": Petru şi succesorii săi sunt "principiul durabil şi fundamentul vizibil" al unităţii Bisericii. Apoi afirmă solemn: "Aşadar, proclamă şi afirmăm, mergând pe urma mărturiilor Evangheliei, că primatul de jurisdicţie asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu a fost promis şi conferit sfântului apostol Petru de către Cristos Domnul în mod nemijlocit şi direct (...). Aşadar, ceea ce Principele păstorilor, şi mare păstor al tuturor oilor, Domnul Isus Cristos, a instituit în sfântul apostol Petru pentru a face continuă mântuirea şi veşnic binele Bisericii, este necesar, prin voinţa celui care a instituit-o, ca să dureze pentru totdeauna în Biserică, ea care, întemeiată pe piatră, se va menţine trainică până la sfârşitul secolelor (...). Rezultă că oricine îi urmează lui Petru la această catedră, în virtutea instituirii lui Cristos însuşi, obţine primatul lui Petru asupra întregii Biserici (...) toţi, păstori şi credincioşi, de orice rit şi demnitate, sunt ţinuţi, faţă de el, de obligaţia subordonării ierarhice şi a adevăratei ascultări, nu numai în cele ce aparţin credinţei şi moravurilor, ci şi în cele referitoare la disciplina şi la conducerea Bisericii, în toată lumea. În acest mod, salvgardând unitatea comuniunii şi a mărturisirii aceleiaşi credinţe cu Pontiful Roman, Biserica lui Cristos va fi o singură turmă sub un singur mare păstor. Aceasta este învăţătura adevărului catolic, de care nimeni nu se poate îndepărta fără pierderea credinţei şi pericolul mântuirii".
Magisteriul infailibil al papei
În primatul papei - scrie Pius al IX-lea - "este conţinută şi puterea supremă de magisteriu", conferită lui Petru şi succesorilor săi "pentru mântuirea tuturor", aşa cum "confirmă tradiţia constantă a Bisericii (...). Însă deoarece chiar în acest timp, în care se simte în mod deosebit necesitatea prezenţei salutare a slujirii apostolice, se găsesc multe persoane care se opun puterii sale, considerăm cu adevărat necesar să proclamăm, în mod solemn, prerogativa pe care Fiul unul născut al lui Dumnezeu a binevoit s-o lege de funcţia pastorală supremă. De aceea Noi, menţinându-ne fideli faţă de tradiţia primită de la începuturile credinţei creştine, spre gloria lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, spre preamărirea religiei catolice şi spre mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea sfântului Conciliu proclamăm şi definim dogmă revelată de Dumnezeu că Pontiful Roman, când vorbeşte ex cathedra, adică atunci când exercită funcţia sa supremă de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, şi în virtutea puterii sale apostolice supreme defineşte o învăţătură cu privire la credinţă şi la moravuri, obligă toată Biserica, prin asistenţa divină promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care Răscumpărătorul divin a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea învăţăturii cu privire la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiţii ale Pontifului Roman sunt imutabile în ele însele şi nu prin consensul Bisericii".
Când este vorba de infailibilitate
Ioan Paul al II-lea a explicat sensul şi limitele infailibilităţii în audienţa generală din 24 martie 1993: "Infailibilitatea - a afirmat el - nu este dată Pontifului Roman ca persoană privată, ci pentru că îndeplineşte funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor. În afară de asta, el n-o exercită ca şi cum ar avea autoritatea în el însuşi şi de la el însuşi, ci «prin autoritatea sa apostolică supremă» şi «prin asistenţa divină promisă lui în sfântul Petru». În sfârşit, el n-o posedă ca şi cum ar putea dispune de ea sau să se bazeze pe ea în orice împrejurare, ci numai «când vorbeşte de la catedră» şi numai într-un domeniu doctrinal limitat la adevărurile de credinţă şi de morală şi la cele care sunt strâns legate de acestea (...) papa trebuie să acţioneze ca «păstor şi învăţător al tuturor creştinilor», pronunţându-se cu privire la adevăruri referitoare la «credinţă şi moravuri», cu termeni care să manifeste clar intenţia sa de a defini un anumit adevăr şi de a cere adeziunea definitivă la el a tuturor creştinilor. Este ceea ce s-a întâmplat - de exemplu - în definirea Neprihănitei Zămisliri a Mariei, cu privire la care Pius al IX-lea a afirmat: «Este o învăţătură revelată de Dumnezeu şi trebuie să fie, pentru acest motiv, crezută cu fermitate şi constant de toţi credincioşii»; sau şi în definirea Ridicării la cer a Mariei Preasfinte, când Pius al XII-lea a spus: «Cu autoritatea Domnului Nostru Isus Cristos, a sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi cu autoritatea noastră, declarăm şi definim ca dogmă revelată divin... etc.». În aceste condiţii se poate vorbi despre magisteriu papal extraordinar, ale cărui definiţii sunt nereformabile «nu în sine, nu prin consensul Bisericii» (...). Suveranii Pontifi pot exercita această formă de magisteriu. Şi asta de fapt s-a întâmplat. Însă mulţi papi nu l-au exercitat".
Ce este o dogmă
Dogmele sunt adevăruri de credinţă pe care Biserica le învaţă ca revelate de Dumnezeu (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 74-95). Sunt puncte clare ale crezului nostru. Principalele sunt acestea: Dumnezeu este Unul şi Întreit; Tatăl este creator al tuturor lucrurilor; Isus, Fiul, este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, întrupat, mort şi înviat pentru mântuirea noastră; Spiritul Sfânt este Dumnezeu; Biserica este una, aşa cum Botezul este unul. Şi după aceea: iertarea păcatelor, învierea morţilor, existenţa paradisului, iadului şi purgatorului, transubstanţierea, maternitatea divină a Mariei, fecioria sa, Neprihănita sa Zămislire şi Ridicarea sa la cer. Toate aceste adevăruri nu sunt abstracte şi reci, ci trebuie înţelese în marele adevăr al lui Dumnezeu care este iubire şi vrea să facă părtaşe de viaţa divină creaturile sale. Isus revelează care sunt poruncile cele mai mari: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Mt 22,36-40). La sfârşitul vieţii vom fi judecaţi despre iubire.
Dogmele şi dezvoltarea învăţăturii
Aşadar, o dogmă este un punct trainic pentru viaţa de credinţă. Este definită de magisteriul Bisericii care o recunoaşte în Sfânta Scriptură ca revelată de Dumnezeu şi în strânsă legătură cu Tradiţia. Totuşi, Tradiţia nu este ceva imobil şi static, ci - aşa cum spune Ioan Paul al II-lea (Scrisoarea apostolică Ecclesia Dei) pe urma ultimului conciliu - este vie şi dinamică deoarece creşte înţelegerea credinţei. Nu se schimbă dogmele, ci graţie Duhului Sfânt înţelegem tot mai mult mărimea şi profunzimea adevărurilor de credinţă. Astfel, Papa Wojtyła poate să afirme "că exercitarea magisteriului concretizează şi manifestă contribuţia Pontifului Roman la dezvoltarea învăţăturii Bisericii" (Audienţă generală, 24 martie 1993).
Primat, colegialitate, ecumenism
Paul al VI-lea, în audienţa din 1969, revendica actualitatea Conciliului I din Vatican şi legătura cu următorul conciliu: "Cele două Concilii din Vatican, primul şi al doilea, sunt complementare" chiar dacă diferă mult "din atâtea motive". Astfel, atenţia faţă de prerogativele pontifului la Conciliul I din Vatican este extinsă la Conciliul al II-lea din Vatican la tot poporul lui Dumnezeu prin conceptele de "colegialitate" şi "comuniune", în timp ce focalizarea asupra unităţii Bisericii care are în Petru punctul vizibil de referinţă se dezvoltă într-o puternică angajare la dialogul ecumenic. Aşa încât Ioan Paul al II-lea în Ut unum sint poate să lanseze un apel către comunităţile creştine pentru ca să se găsească o formă de exercitare a primatului care, "deşi fără să renunţe în niciun mod la esenţialul misiunii sale, să se deschidă la o situaţie nouă", ca "slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii" (Ut unum sint, 95). Şi papa Francisc în Evangelii gaudium vorbeşte despre o "convertire a papalităţii". "Conciliul al II-lea din Vatican - spune el - a afirmat că, în mod analog cu vechile Biserici patriarhale, Conferinţele Episcopale pot «aduce o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca simţul de colegialitate să se realizeze în mod concret». Însă acest auspiciu nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu s-a explicat suficient un statut al Conferinţelor Episcopale care să le conceapă ca subiecţi cu atribuţii concrete, incluzând şi unele autorităţi doctrinale autentice. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară" (Evangelii gaudium, 32). Şi trebuie amintit că, în conformitate cu ceea ce afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, "infailibilitatea promisă Bisericii se află şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem cu succesorul lui Petru" (Lumen gentium, 25).
A-l iubi pe papa şi Biserica înseamnă a construi pe Cristos
Dincolo de dogme, Pius al X-lea amintea, într-o audienţă din 1912, necesitatea de a-l iubi pe papa şi de a asculta de el şi se declara îndurerat când nu se întâmpla asta. Don Bosco îi îndemna pe colaboratorii săi şi pe tinerii săi să păstreze în inimă cele "trei iubiri albe": Euharistia, Sfânta Fecioară Maria şi papa. Şi Benedict al XVI-lea, la 27 mai 2006, vorbind la Cracovia cu tinerii care au crescut cu Ioan Paul al II-lea, explică în cuvinte simple ceea ce afirmă acele adevăruri de credinţă proclamate în îndepărtatul an 1870: "Nu vă fie frică să construiţi viaţa voastră în Biserică şi cu Biserica! Fiţi mândri de iubirea faţă de Petru şi faţă de Biserica încredinţată lui. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care vor să-l opună pe Cristos Bisericii! Există o unică stâncă pe care merită de construit casa. Această stâncă este Cristos. Există numai o piatră pe care merită să se sprijine totul. Această piatră este cel căruia Cristos a spus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea» (Mt 16,18). Voi, tinerii, l-aţi cunoscut bine pe Petru din timpurile noastre. De aceea să nu uitaţi că nici acel Petru care observă întâlnirea noastră de la fereastra lui Dumnezeu Tatăl, nici acest Petru care acum stă în faţa voastră, nici vreun alt Petru următor nu va fi vreodată împotriva voastră, nici împotriva construirii unei case durabile pe stâncă. Dimpotrivă, îşi va angaja inima sa şi ambele mâini în a vă ajuta să construiţi viaţa pe Cristos şi cu Cristos".
(După L’Osservatore Romano, 18 iulie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
