De la lipsa de pregătire la a face morală...
Lucruri pe care trebuie să le eviți cu orice preț, erori care nu trebuie comise. Sunt multe riscuri pe care parohul trebuie să și le asume la predică. În cartea „E IO TI DICO: IMMAGINA! L’arte difficile della predicazione” (Città Nuova), Gaetano Piccolo și Nicolas Steeves enumeră cel puțin zece astfel de greșeli.
„Scopul predicării – spun autorii – poate fi enunțat astfel: nu se predică pentru sine, ci pentru mântuirea celui ce ascultă”.
Fiecare predicator are propriile puncte forte și propriile puncte slabe. Unii spun că fiecare predicator are o unică temă asupra căreia revine mereu, în toate predicile sale, direct sau indirect. Nu este vorba de a deveni supereroi ai predicări, ci de a identifica marile slăbiciuni recurente care trebuie evitate.
1) Lipsa de pregătire
Plecând de la pregătirea îndepărtată primită în seminar, o greșeală clasică este lipsa pregătirii pentru predică. Există mii de motive întemeiate, sau de scuze ieftine pentru a nu pregătii omilia: întâlniri, colocvii, probleme personale, supraîncărcarea programului de lucru. Aceste motive duc însă inevitabil la o gravă superficialitate care îi obosește pe ascultători.
2) Absența mesajului central
Lipsa pregătirii are deseori drept consecință absența mesajului central, chiar dacă această problemă se poate ivi și atunci când predica a fost pregătită. Una dintre problemele frecvente ale predicatorilor este aceea de a nu se întreba cu calm, înaintea predicii: „În câteva cuvinte, care este mesajul pe care doresc să îl comunic duminica viitoare credincioșilor?”. Dacă predicatorul nu are o singură idee de comunicat credincioșilor, poate fi sigur că nici oamenii nu vor știi, după predică, despre ce anume a vrut să vorbească.
3) Durata excesivă
Un alt defect cunoscut al omiliilor nepregătite – uneori chiar și al celor pregătite – este durata lor „abuzivă”. Novicilor iezuiți li se predă: „nu mai mult de zece minute duminica și de cinci minute în timpul săptămânii”. Altundeva se spune: „Primele cinci minute mișcă inima, restul, fundul”. Într-un fel și mai liber se spune – fără nicio aluzie misogină: „Predica trebuie să fie ca o fustă mini: destul de lungă ca să acopere esențialul, dar destul de scurtă ca să suscite interesul”.
4) Spectacolul de divertisment
Papa Francisc amintește în Evangelii Gaudium că omilia „nu poate fi un spectacol de divertisment; nu răspunde logicii resurselor mediatice, ci trebuie să dea fervoare și semnificație celebrării” (EG 138). Desigur trebuie evitate expresiile vulgare, banale sau gustul excesiv pentru spectacol. Sunt puțini predicatorii care reușesc să folosească corect un obiect (o lanternă, un stag...) în timpul predicii, fără a-i distrage pe credincioși de la întâlnirea pe care trebuie să o trăiască cu Cristos.
5) Autocentralizarea predicatorului
Omilia trebuie „să fie o experiență intensă și fericită a Spiritului, o întâlnire consolatoare cu Cuvântul, un izvor constant de reînnoire și de creștere” (EG 135). De fapt, predica este „momentul cel mai înalt al dialogului între Dumnezeu și poporul său, înaintea comuniunii sacramentale” (EG 137). Dacă predicatorul atrage toată atenția ascultătorilor asupra sa în loc să-i aducă în dialog cu Dumnezeu, chiar dacă ar spune cele mai interesante lucruri din lume, aceasta nu ar mai fi o omilie, pentru că scopul comunicării ar fi greșit.
6) Moralismul
După cum reiese din capitolul al patrulea, omilia trebuie să solicite din partea ascultătorilor un răspuns concret, plecând de la contemplarea unui aspect al misterului vieții divine sau de la creație. Predica ar trebui să prevadă, după o primă parte în care s-a văzut frumosul și s-a înțeles adevărul, o parte etică care să conțină chemarea spre a face binele. Predica nu trebuie să fie însă, de la cap la coadă, o listă de lucruri pe care e bine sau nu să le faci.
Omilia nu este o lecție de morală. Unele predici moralizatoare sunt „de dreapta” (morală sexuală, chemarea la ordine...), altele „de stânga” (economie, ecologie, dreptate socială...): problema nu este atât conținutul în sine, cât disproporția dintre contemplație și acțiune în favoarea ultimei. Omilia nu trebuie să fie niciodată o simplă pledoarie socio-politică moralizatoare, ci trebuie să ducă la o conduită creștină mai bună.
7) Spiritualismul
Cu acest cuvânt nu desemnăm vrăjitoria, ci greșeala opusă moralismului. Ce anume este acest „spiritualism”? În loc să aibă rădăcini concrete în viața de zi cu zi a credincioșilor sau a societății în care trăiesc, unele predici zboară deasupra norilor, speculând asupra aspectelor pseudo-mistice care nu au o influență reală.
8) Intelectualismul
Este o greseală apropiată de cea a spiritualismului, mai cultă însă și mult mai răspândită. Din cauza formării riguroase și intelectuale pe care seminariștii o primesc în seminar, unde lucrările, disertațiile și prezentările sunt unicele modalități de exprimare solicitate, se comite greșeala de a crede că acestea sunt și metodele corecte de a comunica cu credincioșii în predică. Astfel omilia devine o exegeză istorico-critică sau narativă, sau o lecție de teologie dogmatică sau fundamentală etc.
9) Catehismul
O greșeală apropiată de intelectualism este aceea de a face cateheză. Această tentație este subtilă, pentru că există o mare tradiție în Biserică, încă din perioada primară, de a instrui, în timpul omiliei, credincioșii referitor la misterele creștine. Este cazul omiliilor catehetice sau mistagogice din primele secole. Aceste cateheze (ale lui Chiril al Ierusalimului sau ale lui Ambrozie) au fost redescoperite în perioada ressourcement-ului patristic din anii ’50, pedagogia lor fiind, pe bună dreptate, lăudată.
Sunt numeroase dieceze care au dezvoltat un program de cateheză mistagogică pentru catehumenii adulți. Problema care ne interesează aici, este că omilia în timpul euharistiei nu reprezintă momentul potrivit pentru a face o cateheză.
10) Parafrazele
La mijlocul distanței dintre greșelile formale și cele materiale se află parafrazarea textului scripturistic. În lipsa imaginației sau a pregătirii, unii predicatori au impresia că pentru a predica este suficient să repete cu propriile cuvinte textele liturgice abia citite. Această practică este plictisitoare, pentru că este o simplă repetare a exercițiului de lectură, fără să se concentreze asupra mesajului central.
Parafrazarea are ca rezultat slăbirea impactului cuvântului asupra vieții persoanelor. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu este întotdeauna clar, el nu trebuie repetat, ci explicat. Lăsați deci exercițiul parafrazării în seama elevilor de gimnaziu...
Traducere: Pr. Dan Vișa
Sursa:it.aleteia.org
