de Roberta Sciamplicotti
Într-o zi starea mea de spirit s-a agitat: am realizat că unul dintre fii mei, în ciuda supravegherii și al sprijinului, a trebuit să repete anul școlar.
Banca mi-a refuzat creditul de care aveam nevoie atât de mult.
Un necunoscut a fugit după ce mi-a lovit mașina, cumpărată cu multe eforturi.
Începând ziua de lucru în cadrul companiei la care lucram, am realizat că revizuirea anuală a salariului meu nu a avut creșterea sperată.
....o zi lungă
În interiorul meu s-a format un uragan care amenința destabilizarea personalității mele cu sentimente de depresie, anxietate și agresivitate, cu ajutorul cărora îmi pot influența în special familia.
Știu bine că în fața realităților dure pot reacționa înșelându-mă pe mine însumi, dărâmându-mă. Se poate întâmpla, dacă mă las condus la disperare, să pot vedea doar partea negativă a lucrurilor, ca și cum dificultățile nu ar face parte din viață. Dacă se întâmplă acest lucru, o voi lăsa să se transforme într-o lovitură, care îmi poate face mult rău, cu riscul ca personalitatea mea să se deformeze și să se acopere cu cicatrici dureroase.
Treptat, însă, am învățat să-mi tolerez mai bine frustrările, și chiar mai mult să profit de ele pentru a mă depăși din punct de vedere omenesc.
Este un proces din care păstrez câteva amintiri, ca atunci când de mic copil, din cauza staturii mele, nu reușeam să ajung la dulciuri în rafturile mai înalte ale dulapului, și atunci, în loc de a căuta un scaun sau de cere ajutor, mă aruncam la pământ plângând și lovind cu picioarele. Sau atunci când am lovit cu pumnii ușa închisă a unui autobuz, care tocmai plecase din stație și în care nu am reușit să mă urc la timp. În fața privirii uimite a trecătorilor am început să fluier pretinzând că nimic nu s-a întâmplat.
Am regretat, rușinându-mă de reacția mea, mi-am dat seama că pe lângă frustrarea pierderii autobuzului am adăugat o altă frustrare: senzația de a nu-mi putea controla emoțiile. Am primit lovituri după lovituri în viață, până când am decis să lupt pentru a înfrunta contrarietățiile, indiferent de dimensiunea în care le percepeam, dezactivându-le și lipsindu-le de încărcătura lor de anxietate.
Apoi mi-am dat seama că trebuie să-mi formez un caracter puternic și temperat. Mă cunoșteam și știam bine de unde să încep. Am luptat pentru a-mi nega lucrurile plăcute, ușoare și confortabile. N-aș fi fugit de obstacole, mari sau mici; am încercat să-mi depășesc defectele prin dobândirea de virtuți în aspectele specifice ale vieții mele de zi cu zi.
Cu această nouă atitudine am descoperit că frustrările mele nu au avut întotdeauna o origine externă. Au luat naștere în mine deoarece nu mă acceptam așa cum eram: statura mea, talia mea, faptul că purtam ochelari, dificultate în a practica sport...
Îmi doream foarte mult să scap de toate acestea.
Totuși, aceste lucruri, m-au făcut să devin conștient de limitele mele și de libertatea mea condiționată. Am învățat că adevărata eliberare provine din asumarea în mod pozitiv a tuturor lucrurilor care generează frustrări. Din acel moment nu le-am mai negat și nici nu le-am mai îmbrăcat cu artificiile mult promovate de profeții falși ai modernității.
A evada din durere și din contrarietăți cu orice mijloc reprezintă o falsă eliberare, care neagă faptul că viața necesită efort, disciplină și virtute și că se savurează depășind dificultățile și contradicțiile care se verifică într-o întrepătrundere de bucurii, de tristeți, de succese și de eșecuri.
Viața este un proiect care se transformă în realitate în măsura în care se poticnește și se cade, fără a se opri asupra cuceririi de sine, îmbunătățind temperamentul și dispoziția naturală care există în interiorul nostru.
Așa este viața, iar în toate circumstanțele sale, oricât ar fi de dificile, sau atunci când din punct de vedere omenesc nu se găsește nici o soluție vom fi întotdeauna liberi, deoarece ne rămâne de ales recursul divin, pe care încă nu l-am ales.
Să îmbrățișăm crucea fără să pierdem pacea.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.aleteia.org