(A 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, 3 mai 2020)
Cuvintele vocaţiei
Iubiţi fraţi şi surori!
La 4 august anul trecut, la a 160 aniversare a morţii sfântului paroh de Ars, am voit să ofer o Scrisoare către preoţi, care în fiecare zi îşi dedică viaţa pentru chemarea pe care Domnul le-a adresat-o lor, în slujba poporului lui Dumnezeu.
Cu acea ocazie, am ales patru cuvinte-cheie - durere, recunoştinţă, curaj şi laudă - pentru a le mulţumi preoţilor şi a susţine slujirea lor. Consider că astăzi, la această a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, acele cuvinte se pot relua şi adresa întregului popor al lui Dumnezeu, pe fundalul unui text evanghelic care ne relatează experienţa singulară trăită de Isus şi Petru în timpul unei nopţi de furtună pe lacul Tiberiadei (cf. Mt 14,22-33).
După înmulţirea pâinilor, care a entuziasmat mulţimea, Isus le porunceşte discipolilor săi să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal, în timp ce el avea să dea drumul mulţimii. Imaginea acestei traversări pe lac evocă într-un fel călătoria existenţei noastre. De fapt, barca vieţii noastre înaintează lent, mereu neliniştită pentru că este în căutarea unui port fericit, gata să înfrunte riscurile şi oportunităţile mării, dar şi doritoare să primească de la cârmaci o virare care să conducă în sfârşit spre direcţia corectă. Însă, uneori i se poate întâmpla să se rătăcească, să se lase orbită de iluzii în loc să urmeze farul luminos care o conduce la portul sigur, sau să fie provocată de vânturile potrivnice ale dificultăţilor, îndoielilor şi fricilor.
Aşa se întâmplă şi în inima discipolilor, care, chemaţi să-l urmeze pe Învăţătorul din Nazaret, trebuie să se decidă să treacă pe celălalt mal, alegând cu curaj să abandoneze propriile siguranţe şi să-l urmeze pe Domnul. Această aventură nu este paşnică: vine noaptea, suflă vântul potrivnic, barca este lovită de valuri şi frica de a nu reuşi şi de a nu fi la înălţimea chemării riscă să-i doboare.
Însă evanghelia ne spune că în aventura acestei călătorii care nu este uşoară nu suntem singuri. Domnul, aproape forţând zorii în inima nopţii, merge pe apele agitate şi ajunge la discipoli, îl invită pe Petru să-i vină în întâmpinare pe valuri, îl salvează când vede că se îneacă şi în sfârşit urcă în barcă şi face să înceteze vântul.
Aşadar, primul cuvânt al vocaţiei este recunoştinţă. A naviga spre direcţia corectă nu este o misiune încredinţată numai eforturilor noastre, nici nu depinde numai de parcursurile pe care alegem să le facem. Realizarea de noi înşine şi a proiectelor noastre de viaţă nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un "eu" izolat; dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare care ne vine de sus. Domnul este cel care ne indică malul spre care să mergem şi cel care, încă mai înainte, ne dăruieşte curajul de a urca în barcă; el este cel care, în timp ce ne cheamă, devine şi cârmaciul nostru pentru a ne însoţi, a ne arăta direcţia, a împiedica să nu ne încâlcim în mrejele nehotărârii şi a ne face capabili chiar să mergem pe apele agitate.
Fiecare vocaţie se naşte din acea privire iubitoare cu care Domnul ne-a venit în întâmpinare, eventual chiar în timp ce barca noastră era pradă furtunii. "Mai mult decât o alegere a noastră, este răspunsul la chemarea gratuită a Domnului" (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019); de aceea, vom reuşi s-o descoperim şi s-o îmbrăţişăm când inima noastră se va deschide recunoştinţei şi va şti să perceapă trecerea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Când discipolii îl văd pe Isus apropiindu-se mergând pe ape, iniţial cred că este vorba de o fantomă şi le este frică. Însă imediat Isus îi asigură cu un cuvânt care trebuie să însoţească mereu viaţa noastră şi drumul nostru vocaţional: "Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!" (v. 27). Tocmai acesta este al doilea cuvânt pe care aş vrea să vi-l încredinţez: curaj.
Ceea ce adesea ne împiedică să mergem, să creştem, să alegem drumul pe care Domnul îl trasează pentru noi sunt fantomele care se agită în inima noastră. Când suntem chemaţi să părăsim malul nostru sigur şi să îmbrăţişăm o stare de viaţă - cum sunt căsătoria, preoţia, viaţa consacrată -, prima reacţie este adesea reprezentată de "fantoma necredinţei": Nu este posibil ca această vocaţie să fie pentru mine; este vorba cu adevărat de drumul corect? Domnul îmi cere asta chiar mie?
Şi, încet-încet, cresc în noi toate acele consideraţii, acele justificări şi acele calcule care ne fac să pierdem elanul, ne dezorientează şi ne lasă paralizaţi pe malul de plecare: credem că am greşit, că nu suntem la înălţime, că pur şi simplu am văzut o fantomă care trebuie alungată.
Domnul ştie că o alegere fundamentală de viaţă - cum este aceea de a se căsători sau de a se consacra în mod special în slujba sa - cere curaj. El cunoaşte întrebările, îndoielile şi dificultăţile care agită barca inimii noastre, şi de aceea ne asigură: "Nu te teme, eu sunt cu tine!" Credinţa în persoana sa care ne vine în întâmpinare şi ne însoţeşte, şi atunci când marea este în furtună, ne eliberează de acea lene pe care deja am avut ocazia s-o definesc "tristeţe dulceagă" (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019), adică acea descurajare interioară care ne blochează şi nu ne permite să gustăm frumuseţea vocaţiei.
În Scrisoarea către preoţi am vorbit şi despre durere, dar aici aş vrea să traduc diferit acest cuvânt şi să mă refer la trudă. Fiecare vocaţie comportă o angajare. Domnul ne cheamă pentru că vrea să ne facă asemenea lui Petru, capabili să "mergem pe apă", adică să luăm în mână viaţa noastră pentru a o pune în slujba Evangheliei, în modurile concrete şi zilnice pe care El ni le indică, şi în special în diferitele forme de vocaţie laicală, prezbiterală şi de viaţă consacrată. Însă noi ne asemănăm cu apostolul: avem dorinţă şi elan, însă, în acelaşi timp, suntem marcaţi de slăbiciuni şi temeri.
Dacă ne lăsăm doborâţi de gândul responsabilităţilor care ne aşteaptă - în viaţa matrimonială sau în slujirea sacerdotală - sau al adversităţilor care se vor prezenta, atunci ne vom abate repede privirea de la Isus şi, asemenea lui Petru, vom risca să ne înecăm. Dimpotrivă, chiar şi în fragilităţi şi sărăciile noastre, credinţa ne permite să mergem în întâmpinarea Domnului Înviat şi să învingem şi furtunile. De fapt, el ne întinde mâna atunci când, din cauza oboselii sau fricii, riscăm să ne înecăm, şi ne dăruieşte elanul necesar pentru a trăi vocaţia noastră cu bucurie şi entuziasm.
În sfârşit, când Isus urcă în barcă, vântul încetează şi valurile se potolesc. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viaţa noastră şi în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună: el porunceşte vânturilor potrivnice să tacă, iar forţele răului, fricii, resemnării nu mai au putere asupra noastră.
În vocaţia specifică pe care suntem chemaţi s-o trăim, aceste vânturi pot să ne curme elanul. Mă gândesc la cei care asumă misiuni importante în societatea civilă, la soţii pe care nu întâmplător îmi place să-i definesc "curajoşii" şi în special la cei care îmbrăţişează viaţa consacrată şi preoţia. Cunosc truda voastră, singurătăţile care uneori îngreunează inima, riscul obişnuinţei care încet-încet stinge focul arzător al chemării, povara incertitudinii şi a precarităţii din timpurile noastre, frica de viitor. Curaj, nu vă temeţi! Isus este alături de noi şi, dacă-l recunoaştem ca unic Domn al vieţii noastre, el ne întinde mâna şi ne prinde pentru a ne salva.
Şi atunci, chiar şi în mijlocul valurilor, viaţa noastră se deschide la laudă. Acesta este ultimul cuvânt al vocaţiei, şi vrea să fie şi invitaţia de a cultiva atitudinea interioară cu Maria Preasfântă: recunoscătoare pentru privirea lui Dumnezeu care s-a aşezat asupra ei, încredinţând în credinţă fricile şi tulburările, îmbrăţişând cu curaj chemarea, ea a făcut din viaţa sa o cântare veşnică de laudă către Domnul.
Preaiubiţilor, în special în această zi, dar şi în acţiunea pastorală obişnuită din comunităţile noastre, doresc ca Biserica să parcurgă acest drum în slujba vocaţiilor, deschizând breşe în inima fiecărui credincios, pentru ca fiecare să poată descoperi cu recunoştinţă chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează, să poată găsi curajul de a spune "da", să poată învingă truda în credinţa în Cristos şi, în sfârşit, să poată oferi propria viaţă ca o cântare de laudă pentru Dumnezeu, pentru fraţi şi pentru întreaga lume. Fecioara Maria să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi.
Roma, la "Sfântul Ioan din Lateran", 8 martie 2020.
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
