A muri în Domnul

De Federico Lombardi

Una dintre cele mai mari intuiţii spirituale ale sfântului Ioan Paul al II-lea a fost aceea de a ne îndemna să reînsufleţim şi să păstrăm amintirea martirilor din secolul al XX-lea, unul dintre secolele cele mai violente din istorie. Şi desigur, amintindu-i în faţa lui Dumnezeu pe martorii foarte mulţi ai credinţei, am fost conduşi să amintim cu ei victime nenumărate, şi mai pe larg femei şi bărbaţi din orice rasă, timp şi condiţie care şi-au pierdut viaţa în circumstanţe dramatice, pe uscat şi pe mare, în timp de război şi în timp de pace, departe de orice încurajare umană, victime ale unor violenţe nesăbuite sau ale catastrofelor de nestăvilit, sau în abandonare şi în singurătate. Un strigăt imens de durere pare să se înalţe în tăcere din ţărâna din fiecare colţ al pământului pentru cei care au urechi ca să-l asculte de milioane şi miliarde de uitaţi. Strigăt al creaturilor care se simt prăbuşiţi într-un abis de gol şi de uitare. Pentru ei şi cu ei vrem şi noi să înălţăm un strigăt de cerere de milostivire.

Imaginile rândurilor de sicrie aliniate în bisericile din Lombardia, cele ale marii gropi comune aproape de New York, gândul atâtor persoane, îndeosebi al atâtor persoane bătrâne care au murit în condiţii de izolare şi de singurătate în cursul ultimelor luni ne-au impresionat profund. Nu numai faţă de durerea justă a celor apropiaţi care n-au putut să vadă despărţirea de cei dragi ai lor cu întăririle umane şi creştine, ci şi mai mult faţă de răposaţii înşişi, faţă de cei care au murit şi mor în singurătate.

Toate acestea ne-au făcut să înţelegem o dată în plus cât sunt de preţioase apropierea şi afectul sincer în timpul fragilităţii, al bătrâneţii şi al bolii. Însă ne-au făcut să reflectăm şi că probabil fiecare deces, inclusiv al nostru, poartă mereu în sine o dimensiune de singurătate. Pentru că la sfârşit fiecare întărire şi apropiere a altora devine neputincioasă şi nimeni nu mai este capabil să ne sustragem de la trecerea finală.

Cum putem să ne pregătim pentru un asemenea moment, care ne uneşte pe toţi, care pentru victimele lui coronavirus a fost anticipat, dar care oricum era în faţa lor aşa cum este în faţa noastră? Cum să scăpăm de angoasa de a ne prăbuşi în nimic?

În urmă cu puţine zile am avut harul de a retrăi moartea lui Isus. În fiecare zi o retrăim unindu-ne sacramental sau spiritual cu Isus în împărtăşanie. Însă Vinerea şi Sâmbăta Sfinte poartă cu sine un har special. Moartea lui Isus este una foarte adevărată şi foarte crudă, care poartă asupra sa toată experienţa abandonării oamenilor precum şi a unei abandonări misterioase din partea lui Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Psalm pe care Isus îl exclamă pe cruce. O moarte aşa de adevărată încât după ea urmează faptul de a fi cadavru într-un mormânt în ziua de sâmbătă. În Crez afirmăm: "... s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat; a coborât în iad...". Coborârea în iad spune că el devine aproape şi frate al tuturor celor care au coborât în abisul morţii. Nu uită nici măcar pe unul. Pentru Isus nu există morţi uitaţi, în niciun loc de pe pământ şi din istorie, în niciun colţ lovit de pandemie. Isus a murit cu adevărat ca ei şi cu ei.

După moartea lui Isus, coborârea sa în iad şi învierea sa, moartea nu mai este acelaşi lucru ca înainte. "Unde este, moarte, victoria ta?", exclamă sfântul Paul. Acum moartea poate să fie trăită cu Isus, care revelează o iubire a lui Dumnezeu mai puternică decât moartea. Şi asta merge dincolo de orice singurătate umană. Moartea, chiar şi cea mai necunoscută şi uitată, poate să devină astfel o încredinţare a propriului suflet în mâinile unui Tată.

În urmă cu puţine zile, papa Francisc la "Sfânta Marta", comentând cuvintele lui Isus adresate lui Nicodim, i-a invitat pe toţi să privească la Răstignit. Este punctul central al credinţei şi al vieţii creştine. Cel care le-a văzut, nu va putea uita niciodată imaginile sfântului Ioan Paul al II-lea îmbrăţişat de crucea din capela sa cu puţine zile înainte de moartea sa, în timp ce la Colosseum poporul era unit cu el în rugăciunea în Via Crucis din Vinerea Sfântă. Nu există alt mod de a ne pregăti să trăim moartea decât să privim cu tot sufletul Răstignitul care moare cu noi şi pentru noi, şi să rămânem îmbrăţişaţi cu el cu toată inima. Atunci moartea trăită cu Isus va putea să-şi piardă faţa sa înspăimântătoare şi să lase să se intuiască un mister de iubire şi de milostivire. Atunci poate că nu vom mai simţi impulsul de a refuza gândul la el şi de a-l şterge din cotidianitatea noastră, ba chiar, cu credinţă şi cu trecerea timpului va putea să ne fie familiar ajungând să devină "soră", aşa cum spune sfântul Francisc.

Şi în lumea secularizată moartea vine, cu coronavirusul sau în alt mod. Însă să nu uităm că graţie lui Isus moartea nu mai are ultimul cuvânt, ci fiecare moarte, chiar şi cea mai uitată şi solitară, nu este o cădere în nimic, ci în mâinile Tatălui.

(După L'Osservatore Romano, 29 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu