145 de ani de la nașterea Fericitului Episcop Valeriu Traian Frenţiu

Scurtă biografie

Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșita, județul Caraș-Severin, la 25 aprilie 1875. A primit Botezul și Mirul la 23 mai din același an. A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis de îndată ca student al Eparhiei de Lugoj la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.

Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, apoi, în 1904, a fost numit protopop de Cugir. În 1912, pentru meritele sale a ajuns să conducă Vicariatul foraneu de Hațeg. La sfârșitul anului 1912 a fost numit episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la sediul episcopal de Oradea. Datorită posibilităților financiare deosebite ale Eparhiei, a putut deschide școli confesionale în Oradea și a construit acolo Seminarul mare și Institutul teologic, pentru a primi numeroasele vocații. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum și în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinții Asumpționiști, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, în urma Diktatului de la Viena (1940), a trebuit să se refugieze la Beiuș, rămas în România. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic. În 1941, întrucât scaunul metropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al acestuia, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate și înțelepciune în tot decursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.

Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele episcopale din timpul vacanței scaunului metropolitan de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus astfel rezistența acestei Biserici în fața atacului întreprins împotriva ei de guvernul comunist, din ură față de credința catolică și față de comuniunea cu Scaunul Apostolic.

A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor neomenești de viață, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit acolo la 11 iulie 1952, înconjurat de frații săi întru episcopat.

.

1. Calea Crucii  și moartea episcopului

PS Frențiu era „grav bolnav” în iarna lui 1947, când împlinea 73 de ani. După 6 luni, el a fost, totuși, prezent la Conferința episcopală care a avut loc la Oradea la 17.06.1948. În plus, în memoriile sale, părintele Iuliu Rațiu arată că de-abia în lagărul de la Căldărușani a realizat că episcopul Frențiu suferea și de o boală hemoroidală. Din cauza problemelor periodice de sănătate pe care le-a avut până la moarte, Servul lui Dumnezeu a avut de dus o povară cu atât mai grea pe Calea Crucii parcurse de întregul Episcopat al Bisericii Greco-Catolice Române.

a) Arestarea

Există 3 mărturii privitoare la momentul și desfășurarea arestării episcopului Frențiu. Fiecare dintre acestea are un unghi de vedere diferit, dar toate dau o idee clară asupra perfidiei și ticăloșiei cu care au fost tratați episcopii greco-catolici.

- Prima mărturie o găsim într-un manuscris redactat chiar de episcop în lagărul de la Căldărușani:

În 29 oct[ombrie] 1948, noaptea, la ora unu (1), am fost sculat din somn de șefii Siguranței și poftit să plec la București la Ministerul Cultelor, având ei ordin să-mi pună la dispoziție mașina, accentuând că nu sunt arestat, ci numai poftit de Dl Ministru. Seara, sosind la București, am mers la Min[isterul] de Interne, zicând că trebuie să se prezinte că au sosit.

După o așteptare de o oră în mașină m-au poftit în salon până când se informează  când mă primește Dl Ministru. Intrând la Ministerul de Interne, m-au condus într-o celulă din beciurile Min[isterului], unde era deja P.S. Aftenie […].

- A doua mărturie îi aparține episcopului Iuliu Hossu:

 Fratele Valeriu, căruia i s-a spus că este dus la București în audiență la dl. ministru, n-a voit să plece până nu va liturghisi; așa au așteptat până s-a pregătit și a terminat sf. liturghie; a fost adus cu un jeep mic și astfel a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere de la Oradea la București; de altcum, era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind.

- A treia mărturie a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la cantorul Traian Cristea, care fusese de față la arestare. Iată mărturia acestuia, redactată de părintele Moisin:

În noaptea de 28/29 octombrie 1948, o echipă de cca 10 agenți de poliție s-a prezentat la palatul episcopal din Oradea, pentru a-l aresta pe episcopul român unit (greco-catolic) de Oradea, Valeriu Traian Frențiu. Un martor, pe nume Traian Cristea, cantor la Ep. V. Tr. Frențiu, care în acea noapte era cu Episcopul Frențiu, mi-a spus că echipa de arestare l-a silit, pare-se, pe pr. Man să-l cheme pe Episcop, ceea ce s-a și întâmplat, acesta fiind bolnav. 

Episcopul le-a cerut voie agenților să facă o Sf. Liturghie, ceea ce i s-a admis. În cameră au rămas vreo 2-3 agenți, alții fiind în apropiere. Martorul care mi-a relatat […] a rămas la Sf. Liturghie și a dat răspunsurile (fiind de față numai el și agenții de pază). De atunci, martorul acesta nu l-a mai văzut pe Episcop niciodată.

După două nopți petrecute în celulele Ministerului de Interne, „audiența” celor cinci episcopi greco-catolici la Ministrul Cultelor (episcopul Hossu fusese în ajun) a avut drept obiectiv să se verifice dacă nu cumva vreunul dintre ei ar fi fost dispus să cedeze (v. capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956).

b) Lagărul de la Dragoslavele

La 31.10.1948, la ora 15, episcopul Frențiu a fost dus, împreună cu toți episcopii greco-catolici care se aflau la Ministerul de Interne, în lagărul organizat în vila de odihnă a Patriarhului din localitatea Dragoslavele. Lagărul se afla sub controlul Securității, iar din ziua de 18.11.1948 a fost păzit de militari și a avut  regim de închisoare (v. capitolul Calea Cruciicomună, 1948-1956).

Episcopul Frențiu a fost instalat la etaj, într-o „micuță cămară”, lângă camera rezervată  Patriarhului.

c) Spitalul din Rucăr

La două săptămâni după sosirea în lagărul de la Dragoslavele, episcopul Frențiu a ajuns în situația de a trebui să fie internat într-un spital. În acel interval, în care nu fusese încă instalată paza militară, episcopul Frențiu a fost consultat și îngrijit, pe cât se putea în acele condiții, de medicii locali, însoțiți de agenți care supravegheau. 

Cu ocazia primei sale „vizite” la Dragoslavele, care a avut loc în zilele de 14‑15.11.1948, așa cum putem citi în memoriile episcopului Hossu, patriarhul Justinian „s-a interesat de boala P.S. Valeriu al Orăzii și s-a arătat preocupat de așezarea dânsului la spitalul Burghelea, cum dorea, și a promis că va face tot posibilul pentru a fi dus la București, promițând că va trimite mașina sa pentru a-l transporta”.

Securitatea a respins însă soluția Patriarhului. Câteva ore după plecarea acestuia, adică la ora 22.00, în urma ordinului verbal al directorului general al Securității, Gheorghe Pintilie, episcopul Frențiu a fost dus la spitalul din Rucăr, spital aflat încă în construcție. El a rămas acolo până la 5.01.1949, deci aproape 7 săptămâni, deși ceruse de repetate ori să fie trimis la București pentru a fi operat, așa cum i-a promis Patriarhul.

d) Lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani

După patru luni trăite la Dragoslavele, episcopii au fost urcați în mașini la 26.02.1949, ora 17 și au ajuns la 27.02.1949, ora 3 în lagărul organizat în fosta școală de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Căldărușani. Nimic nu fusese pregătit pentru primirea episcopilor, în afară de sârma ghimpată din jurul lagărului și de prezența pazei militare. Clădirea era dezafectată după cutremurul din 1940 și nu fusese încălzită de ani de zile. PS Frențiu a suferit mult din cauza condițiilor igienice de acolo (v. capitolul Calea Cruciicomună, 1948-1956). În intervalul de 1 an și 3 luni cât au stat episcopii la Căldărușani, el s-a simțit iarăși rău din cauza alimentației nepotrivite și a lipsei de tratament de specialitate.

e) Încarcerarea la închisoarea Sighet

La 25.05.1950, la ora 1.00 noaptea, episcopii și preoții aflați în lagărul de la Căldărușani au fost introduși în două dube mari, fără ferestre. Nu li s-a spus unde vor fi duși. Părintele Iuliu Rațiu arată în memoriile sale cât de inuman a fost acest transport: fără ventilație, miros de benzină arsă, lipsă de lumină. Mulți vomau la viraje într-o găleată pregătită din timp de Securitate. În seara zilei de 25.05.1950, orele 21, cele două dube au intrat pe poarta închisorii Sighet.

Două dintre principalele cauze care au dus la moartea deținuților politici din închisoarea Sighet, deci și la moartea episcopului Frențiu, au fost înfometarea și lipsa totală a oricărei îngrijiri medicale (v. și capitolul Calea Crucii comună, 1948-1956). Privitor la îngrijirile medicale, doctorul închisorii nu a consultat și nu a palpat niciodată vreun bolnav. Sanitarul lui dădea uneori, după bunul plac, remedii mai mult sau mai puțin potrivite cazurilor respective: aspirină, picături de valeriană etc.

Episcopul Frențiu a trăit, la fel ca și ceilalți episcopi, situația penibilă de a trebui să-și facă nevoile fiziologice în tineta aflată chiar în celula de detenție. Descrierea supliciului psihic al tinetei aflate în celulă, cu mirosul permanent și promiscuitatea pe care o antrena din punct de vedere al igienei și al pudorii, este făcută în detaliu de episcopul Hossu, care conchide: „Oricum, acest tratament este nedemn; este puțin a spune așa […]”.

PS Frențiu a participat, deși bătrân și bolnav, la munca „voluntară”. Episcopul Hossu își amintește:

ÎPS Frențiu ținea lemnele pe capră; deși l-am rugat să nu se forțeze, ci să se plimbe, totuși a ținut să facă tot ce poate, pentru a fi și în această privință liniștit în conștiință și să închidă gura unor milițieni fără suflet, care îl apostrofau că nu muncește; îl vedeam cu atâta durere cu mâinile vinete de frig ținând lemnul nemișcat pe capră […].

Cu privire la starea lui de sănătate, episcopul Hossu scrie:

Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de multe ori, noaptea ședea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simțea mai rău; lua picuri de valeriană, apoi, liniștindu-se, se așeza iarăși la odihnă; suporta toate fără nicio nerăbdare, liniștit întru toate […].

De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborî fără sprijin. La coborâre și urcare îl ajuta părintele Cori[olan Tămâian]; picioarele i se umflau tot mai mult, au început să se umfle puțin și mâinile, și mai târziu urca umflătura de la picioare mai în sus, până la brâu; priveam cu toții cu durere agravarea stării iubitului frate; Cori îl îngrijea ca un fiu iubit în tot ce putea; din tot ce primea Ionel [Suciu], îl servea, iar Ionel avea o adevărată bucurie văzând că astfel poate ajuta pe fratele Valeriu, care era din ce în ce mai slab; îi pregătea pătrățele de mămăligă rece, punând deasupra un strop de marmeladă, și le servea ca prăjitură.

f) Moartea Servului lui Dumnezeu

- Ultimele zile ale episcopului Frențiu

Continuăm descrierea evenimentelor, așa cum le-a văzut episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale:

Acum grija mare era să fie ferit de a fi izolat, scos din mijlocul nostru, cum era procedura lor cu cei greu bolnavi, chiar în preajma morții. […] cercam să ascundem că scumpul nostru frate se sfârșește; mai ales Cori avea grijă, ca șef de cameră; odată, trecând prin cameră sergentul, Valeriu se odihnea pe pat, respirând greu; la întrebarea ce este cu dânsul, i-a răspuns: „Acum se odihnește”. […].

În ziua de 10 iulie [1952], au spus și frații că ar fi bine să anticipeze mărturisirea pe care, de regulă, o făcea sâmbăta; așa, l-am întrebat pe scumpul frate dacă dorește să se mărturisească; mi-a răspuns șoptind, pentru că era slab: „Mâine”; ziua de mâine era vineri; vinerea dorea acum să se mărturisească; a rămas, după dorință, pe ziua de vineri.

Vineri dimineața [11 iulie] a luat puțin terci, care a rămas, între împrejurări, cea mai bună mâncare; înainte de masă a făcut sfânta mărturisire, pe care am ascultat-o îngenuncheat lângă pat, pentru a o putea face fără sforțare; după aceea s-a odihnit liniștit, zăcând pe pat cu liniștită respirație; noi am rămas în potolită reculegere, fiecare în sufletul său cu o rugăciune pentru scumpul nostru frate. […]

Directorul era absent din institut, și așa s-a scăpat mai ușor de izolarea temută de noi; cu raportul de seară s-a trecut în grabă, că se odihnește; tot timpul sta liniștit pe pat, cu capul ceva mai ridicat la căpătâi.

- Trecerea la cele veșnice

De la un timp, ora între cinci și șase, a început să respire mai adânc, și iarăși mai potolit, apoi iarăși mai adânc; nu după mult timp, a început să respire liniștit, dar cadențat, ritmic, regulat, […]; atunci am observat că aceasta este stingerea; m‑am întors spre frați și ne-am așezat cu toții în genunchi, în rugăciune, pentru cel ce se stingea; m-am uitat de-aproape, îngenuncheat lângă pat, la fața liniștită; respirația cadențată, tot mai încet, apoi o respirație adâncă, însoțită de un sunet ca de oftat, și apoi, după câteva pâlpâiri, respirația a încetat.

Priveam fața mereu și observam cum sta liniștit fără mișcare, fără respirație; fruntea începea să se albească de tot, albeața cobora în jos pe obraz, tot mai jos, mâinile se răceau, sufletul a intrat întru îmbrățișarea Domnului Isus, care, în mila sa nemărginită, i-a rostit invitația promisă: „Slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului Tău”. […]

- O mărturie paralelă pentru momentul morții

Aceasta a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la canonicul Coriolan Tămâian, prezent și el în celula 44 în acele momente, alături de episcopi. Din mărturia acestuia se poate vedea cât de mult l-a costat pe episcopul Frențiu descoperirea de către Securitate a faptului că a consacrat episcopi clandestini:

În ziua de Florii (12 aprilie) a anului 1952 a venit la penitenciarul din Sighet un ofițer din București, care a făcut „restructurări” în camera lor de închisoare. A intrat în celulă, unde deținuții stăteau drepți și s-a îndreptat furios spre episcopul Frențiu, spunându-i: „Bătrân nemernic, pe cine ai consacrat de episcop?” Episcopul Frențiu a schimbat fețe-fețe, s-a făcut palid, apoi roșu, dar nu a scos un cuvânt. […] De a doua zi dimineața, a început să i se umfle un deget la piciorul stâng, apoi pe rând altele. Medicație nu i s-a dat. Umflătura a urcat tot mai sus. Din 8 iulie nu s-a mai ridicat de pe pat […]. În ultimele trei zile n-a mai vorbit, a gemut tot timpul, până în ziua de 11 iulie 1952, la orele 18.20 (era un turn al bisericii catolice, la care se vedea [ceasul]). […] A decedat lin, asistat de noi toți din cameră.

- PS Frențiu ar mai fi putut trăi dacă ar fi primit o minimă îngrijire medicală

Medicul internist dr. Yves Nicolae Cernea a fost rugat de echipa Postulaturii să comenteze numărul relativ mare de note informative și de mărturii cu date despre starea de sănătate, până în ajunul morții, a celor șapte Servi ai lui Dumnezeu. În ceea ce privește moartea episcopului Frențiu, doctorul a apreciat că starea acestuia de sănătate ar fi putut fi îmbunătățită prin tratament și regim alimentar adecvat. Dar fără nicio investigație și fără a se încerca vreun tratament, a urmat moartea.

Trebuie să observăm că episcopul Frențiu a rezistat totuși, în condițiile de la Sighet, mai mult de doi ani, de la 25.05.1950 și până la 11.07.1952. Deci ar fi avut resurse pentru a rezista.

- Ritualul înmormântării în celula 44

Episcopul Hossu descrie momentele imediat următoare morții :

Am făcut cu toții panehidă[1], rostind rugăciunile și dezlegarea pentru scumpul frate mai mare, Seniorul nostru, cum îi spuneam, și era. S-au aranjat lucrurile pe care le avea. Îmbrăcat în cămașă și schimburi curate, proprii, încă de dimineață, cu vesta proprie pe care o purta, sta gata de plecare pe calea din urmă.

Domnul ne-a ajutat să-l putem feri de izolare înainte de moarte, și să-i fie asigurate ultimele clipe ale vieții pământești, liniștite, în mijlocul fraților săi, în rugăciune și caldă, frățească îmbrățișare. […]

- Plecarea către mormântul necunoscut

După ce s-au împlinit sfintele rugăciuni pentru scumpul frate Valeriu, canonicul Dr. Coriolan Tămâian (Cori), în calitate de șef al celulei 44, a bătut la ușă când afară era întuneric, chemând pe sergentul de serviciu; i-a anunțat decesul; dânsul a anunțat pe ofițer și pe sanitar, care, prezentându-se, au constatat moartea și au aflat de bine să spună glumind: „Voi l-ați omorât”; s-a dispus să fie transportat, punându-l în pătură, cu intimare să nu vorbim nici un cuvânt pe sală.

Am așezat pe scumpul frate Valeriu pe pătura cu care se acoperea, pătura cazonă, și patru dintre noi au ridicat corpul întins pe pătură; înainte, părintele Tit Liviu Chinezu și Ioan Chertes, iar din partea de către cap, părintele Tămâian și cu mine. Primind binecuvântarea fraților adânc mișcați, am ieșit pe ușa celulei, am dat în dreapta pe coridor, prin fața celulei fraților vecini, și am coborât la parter. Am dat în stânga și am intrat în prima celulă, nr. 13, care era goală, și am așezat pe fratele nostru Valeriu pe primul pat de la intrare. L-am așezat frumos. Zăcea senin, ca și când ar dormi. I-am dat ultima binecuvântare cu dezlegare din suflet, l-am sărutat pe frunte și, privindu-l înduioșați, am ieșit din celulă.

Așa a fost dus scumpul frate din partea noastră pe calea spre mormânt; aici a rămas în mâna și stăpânirea temnițerilor, dar mai presus de ei, în stăpânirea Domnului Isus, a Maicii Preacurate și a sfinților îngeri, până la obșteasca înviere; în fața acestei isprăvi a morții, rostim cu tărie: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

Am urcat scara și am comunicat fraților cum l-am așezat pe scumpul frate Valeriu.

În noaptea următoare am auzit întrând furgonul în curtea mică dinspre celula noastră, a întors și s-a oprit, evident în fața ușii de lângă celulă, pe care apoi a fost scos fratele în noaptea de 12 Iulie, între 11 și 12 noaptea, pe ușa pe care a intrat în seara zilei de 25 Mai 1950, cea mai grea și totodată cea mai frumoasă și luminoasă parte a vieții sale până la sfârșitul ei pe pământ, trecând la veșnicie încununat de Domnul cu cununa mărturisitorilor neînfricați și neînfrânți ai credinței, și a intrat din mila Lui nemărginită întru Împărăția Lui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de  sfârșit.

g) Înmormântarea

Episcopul Hossu precizează în memoriile sale: „Am aflat acolo [cu ocazia morții episcopului Frențiu] că morții noștri ar fi îngropați în cimitirul rutenilor din Sighet […]”. El nu putea primi această informație decât de la un gardian binevoitor, deși acest lucru era strict interzis. Informația concordă cu procesul verbal redactat de Comisia Securității care a anchetat, între 3-6.06.1955 (în perioada „destalinizării” ezitante – v. capitolul Calea Cruciicomună, 1948-1956), „cazurile de călcare a legalității populare săvârșite de lt. major Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet Principal, cu ocazia decesului a 50 [corect 53] de deținuți din acest penitenciar”. În acel proces verbal se arată că, până la jumătatea anului 1952, deținuții morți la Sighet au fost înmormântați noaptea, în secret, în cimitirul orașului. Cimitirul orașului se află pe Str. Rodnei. Acolo există și azi următoarele sectoare, corespunzătoare unor criterii etnice: la stânga, zona românească (la început greco-catolică, devenită în 1948 ortodoxă), în centru, zona maghiară (romano-catolică), iar la dreapta, zona ruteană (fostă greco-catolică).

În concluzie, sunt indicii care ne permit să admitem că episcopul Frențiu a fost înmormântat în sectorul rutean din cimitirul orașului Sighet, de pe str. Rodnei. Mormântul a fost „mascat ca să nu poată fi identificat”. Episcopul a fost îngropat fără sicriu, deoarece sicrie s-au confecționat doar până în anul 1951.

h) Documentele care atestă decesul

Din cauza înmormântărilor făcute în secret, pentru moartea episcopului Frențiu au rămas doar trei documente colaterale, înlocuitoare ale unui certificat de deces legal. Iată care sunt acestea:

- Informațiile din procesul-verbal redactat în ziua morții de către comandantul închisorii de la Sighet. Aceste procese-verbale au fost transcrise sub forma unui tabel, aflat azi în Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor de la Jilava, în dosarul personal al fostului comandant al închisorii Sighet, Vasile Ciolpan. La episcopul Valeriu Traian Frențiu, datele menționate în tabel sunt următoarele:

- Actul de deces redactat de Securitate în 1957. Este vorba de „actul de moarte” nr. 120, redactat la 20.07.1957 (deci 5 ani după deces) la Sfatul Popular Sighet. Actul conține multe omisiuni sau date false. De exemplu, nu se indică adresa unde a avut loc decesul și se arată că „decedatul a fost în tratament medical”. Cauza morții, ziua și ora sunt, de asemenea, nereale.

- Prezența numelui episcopului Valeriu Traian Frențiu în lista cu obiectele de valoare ale deținuților decedați în închisoarea Sighet. Trebuie menționat că o anchetă internă a Securității a constatat că la Direcția Generală a Penitenciarelor au fost sustrase obiectele de aur (cruci, lanțuri, inele, ceasuri) ce au aparținut episcopilor catolici decedați în acea închisoare.

În această listă, obiectele de valoare care au aparținut episcopului Frențiu sunt următoarele:

Frențiu Valeriu Traian: 1 ceas de buzunar cu sonerie, metal galben marca Etern; lanț de episcop metal galben și cruciuliță; 1 inel metal galben cu piatră roșie; 1 carnet C.E.C. cu suma de 98,32 lei, 1 carnet Biroul populației.[2]

i) Observații cu privire la data morții episcopului Frențiu

Deși pe procesul‑verbal constatator al morții, redactat la Sighet, figurează ca zi a decesului ziua de 12.07.1952, astăzi este unanim acceptat că ziua morții este de fapt 11.07.1952, așa cum se arată în memoriile episcopului Iuliu Hossu și în mărturia părintelui Coriolan Tămâian. Episcopul Iuliu Hossu precizează că moartea a survenit într-o vineri, care cădea atunci într-adevăr pe 11 iulie, zi în care episcopul Frențiu s-a spovedit.

Șeful de cameră a anunțat administrația de moartea episcopului Frențiu după îndeplinirea ritualului pentru morți și după lăsarea întunericului, așa cum își amintește episcopul Hossu. În luna iulie întunericul se lasă după ora 22. Nici medicul și nici comandantul nu erau prezenți. De aceea, a doua zi, comandantul „nu s-a mai complicat” și a pus data morții pe 12 iulie. Iar episcopii au auzit furgonul a doua zi, 12 iulie, între orele 23 și 24.

2. Persecuția împotriva episcopului

Martiriul Servului lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu a avut loc în cadrul unei largi persecuții împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, și implicit împotriva credinței, persecuție care prevedea „lichidarea” acestei Bisericii  (v. capitolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”).

Din momentul arestării simultane a episcopilor greco-catolici a început și ceea ce am numit „Persecuția împotriva Episcopatului în detenție” (Calea Crucii comună, 1948-1956, urmată pentru unii dintre ei de o Cale a Crucii particulară).

Ordinele persecuției care l-au privit direct pe episcopul Frențiu sunt:

- actele arestării,

- trimiterea la Dragoslavele,

- ordinul verbal pentru trimiterea la spitalul de la Rucăr,

- ordinul de încarcerare în închisoarea Sighet.

Trimiterea episcopului Frențiu la închisoarea de la Sighet a fost de facto o condamnare la moarte. Teoretic ar fi existat o șansă să reziste, dar condițiile și lipsa îngrijirii medicale l-au doborât, așa după cum s-a întâmplat și cu ceilalți doi episcopi greco-catolici mai tineri decât el, Servii lui Dumnezeu Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, precum și Fericitul Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iași.

3. Atitudinea episcopului

a) În timpul persecuției

- Conferințele episcopale convocate și prezidate de către PS Frențiu 

În calitate de senior al corului episcopal și de Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1946), PS Frențiu a condus rezistența Bisericii Greco-Catolice Române în fața atacului stalinist. În cadrul conferințelor episcopale s-a cerut guvernului să revină asupra măsurilor care încălcau drepturile Bisericii și libertățile religioase. Unele conferințe au reunit Episcopatul Bisericii Catolice de ambele rituri, deoarece persecuția inițială (1944 – 27.09.1948) a fost în bună parte comună.

Documentele regăsite în arhiva Mitropoliei Blajului se referă la o serie de conferințe episcopale pentru care s-au identificat atât procesele-verbale, cât și memoriile redactate cu acele ocazii:

► 1945 (o conferință)

► 1946 (două conferințe)

► 1947 (trei conferințe)

► 1948 (cinci conferințe)

- Amenințările persecutorului

Din momentul în care s-a intrat în persecuția inițială „deschisă” împotriva Bisericii Catolice din România – atunci când Gheorghiu-Dej, secretar general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc [Comunist] Român a atacat deschis Biserica Catolică și Vaticanul, în zilele de 21.02.1948, 26.03.1948 și 9.04.1948 – a devenit evident că orice acțiune a Episcopatului urma să aibă consecințe.

După alte 7 luni, atunci când a început asaltul pentru „lichidarea” Bisericii Greco-Catolice (v. capitolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”), amenințările din presă împotriva unirii cu Roma din 1700 au devenit extrem de grave. Acest gen de acțiuni au fost specifice scenariului din timpul lichidării Bisericii Greco-Catolice din Ucraina sovietică.

Astfel, în chiar ziua în care la Patriarhia Română erau primiți cei 38 (36) de preoți care participaseră la „adunarea” de la 1.10.1948 de la Cluj, în ziarul Universul apărea un articol semnat de arhimandritul Valerian Zaharia în care se putea citi:

Uniația, creație hibridă și perfidă a catolicismului habsburgic, a fost lichidată […]. Spionii Vaticanului, mobilizați sub pretextul misionarismului creștin, de astăzi înainte și-au pierdut la noi definitiv terenul de exploatare. […] Actul de trădare de la 1700 [unirea religioasă cu Roma a românilor din Transilvania] s-a consumat cu concursul unor ambițioși și a unor venali pe care poporul nu i-a urmat decât silit, sub odioase presiuni morale și materiale.

În acest cadru de adversitate deschisă, atât episcopul Frențiu, cât și ceilalți episcopi au continuat fără teamă să conducă Biserica, să o pregătească pentru vremurile de persecuție în curs și să protesteze față de măsurile care afectau desfășurarea misiunii spirituale a Bisericii. Vom detalia mai jos câteva momente reprezentative ale acțiunii Servului lui Dumnezeu pe această linie.

- Motivația martiriului 

PS Frențiu a semnat, alături de ceilalți episcopi, documente ale Bisericii în care era expus motivul pentru care nu se poate accepta nicio tranzacție care ar atinge autoritatea infailibilă a Cuvântului lui Dumnezeu și legătura cu Scaunul Apostolic. Astfel, în ultima scrisoare colectivă pe care episcopii catolici au încercat să o mai transmită prin curieri credincioșilor din parohii, la 24.07.1948, ei arătau, printre altele:

Evanghelia de la Matei 16,18-19, precum și Evanghelia de la Ioan 21,15-17, sunt actul scris al întemeierii Bisericii și Papalității. […] Dacă lepădăm o lege, o poruncă, și împuținăm descoperirea lui Dumnezeu [chiar] și numai cu un singur adevăr, ne-am făcut vinovați de încălcarea întregii Evanghelii, de lepădarea credinței întregi (Iac 2,10), deoarece am subsăpat temeiul credinței, care este negreșelnica autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu.

- Momente revelatoare pentru felul în care Servul lui Dumnezeu și-a apărat Biserica și i-a pregătit pe preoți și pe credincioși pentru persecuție 

► În urma „caldei chemări părintești” de la 15.05.1948 a Mitropolitului ortodox al Transilvaniei, ÎPS Nicolae Bălan, pentru „revenirea” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă, episcopul Frențiu a difuzat o circulară, la 19.07.1948, în care a arătat, printre altele:

La 3-15 Mai IPS Metropolit de Sibiu ne-a făcut o așa-zisă invitare frățească ca să călcăm cuvântul dat de strămoșii noștri și să rupem sigiliile actului de unire. Dar aceasta a fost o insultă la adresa noastră, ca și cum noi am fi inconștienți și nu am fi din convingere catolici. Dacă ar fi fost ceva serios, s-ar fi adresat nouă, arhiereilor […].

► Întrebat direct, cu ocazia unor exerciții spirituale ale preoților, asupra poziției pe care trebuie să o ia preoții în condițiile propagandei tot mai intense împotriva unirii religioase cu Roma, episcopul le-a dat un răspuns care i-a responsabilizat pe fiecare în parte. Iată ce-și amintește părintele Emilian Bandici în mărturia sa dată Aurorei Sasu:

În ’48 am avut exerciții spirituale [16-20 și 23-27 august] cu fie-iertatul martirul nostru, Preasfințitul Frențiu. Deși exercițiile spirituale trebuiau ținute așa cum trebuie, fără să discutăm, fără să vorbim, totuși ne-am ales cinci preoți care ne-am hotărât să mergem la Preasfințitul … […] și l-am întrebat:

- Înalt Preasfințite, ce-i de făcut? 

- Nu vă pot spune nimic, întrebați-vă conștiința, pentru că iuzii sunt în mijlocul nostru.

► La Conferința episcopală ținută la 26/27.08.1948 la Oradea, care urma să analizeze prevederile noii legi staliniste a Cultelor, memoriul adresat autorităților, semnat de către episcopi, a fost redactat de către episcopul Frențiu. Tema centrală a fost aceeași: nu se poate imagina o despărțire de Scaunul Apostolic.

Socotim a fi aproape exclus ca aliniatul doi al art. 40 [din legea Cultelor], care admite legături cu „cultele religioase, instituțiuni, sau persoane oficiale în afara teritoriului țării” numai cu aprobarea Ministerului Cultelor și prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să poată fi aplicat la legăturile cultului nostru cu Sf. Scaun al Romei. Se știe anume că aceste legături de ordin canonic – întemeiate pe adevăruri de credință, în sensul cărora „Pontificele Roman are (după cum s-a definit în Conciliul Vatican [I]) deplină și supremă putere de jurisdicție în toată biserica, nu numai în chestiunile de credință și de morală, ci și în acelea care privesc disciplina și guvernarea bisericii lățite pe întreg globul… și că această putere a lui este ordinară și imediată asupra tuturor și singuraticelor biserici, ca și asupra tuturor și singuraticilor credincioși” – țin de esența catolicismului, de învățătura, canoanele și tradițiile lui aproape bimilenare. A încerca să i se taie aceste legături organice (și aplicarea dispoziției amintite din art. 40 echivalează aproape cu o atare tăiere) ar însemna să taie mlădița cultului nostru catolic de via care i-a dat viață […].

► După „congresul simulacru” de la Cluj de la 1.10.1948, care a fost începutul asaltului planificat împotriva Bisericii Greco-Catolice Române (v. capitolul „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”), PS Frențiu a cerut, prin protopopiate, fiecărui preot în parte să condamne „congresul” și să-și reînnoiască în scris „Mărturisirea de credință” catolică. Iată primul paragraf din documentul care trebuia semnat, în care este vizibilă indignarea episcopului față de cele întâmplate:

Înfierez cu cuvintele de sacru foc evanghelic actul sacrilegiu al câtorva clerici greco-catolici, nedemni și lipsiți de orice conștiință religioasă, care au îndrăznit să-și asume rolul de reprezentanți ai clerului Bisericii noastre greco-catolice și care, cu nerușinare și obrăznicie, au cutezat la Cluj, într-un congres simulacru, să pună în discuție și să proclame revenirea Bisericii noastre la Biserica ortodoxă […].

► După „congresul” de la Cluj, PS Iuliu Hossu, episcop al locului, a emis un decret de excomunicare a participanților la „congres”, cerând celorlalte eparhii să difuzeze acest decret. Ca urmare, episcopul Frențiu a trimis fiecărui preot, personal, cu sigiliul eparhiei de Oradea, decretul de excomunicare venit de la episcopul Iuliu Hossu. Există mărturii din epocă în care se vede că acest decret a sprijinit cu eficacitate rezistența greco-catolicilor din eparhia de Oradea în fața violențelor la care au fost ei supuși din partea autorităților cu scopul de a semna „trecerea” la ortodoxie.

► În jurul datei de 20.10.1948, așadar cu câteva zile înainte de arestarea sa, protopopii eparhiei de Oradea au primit de la PS Frențiu facultăți extraordinare pe care acesta le-a subdelegat lor pentru „timpuri excepționale”.

Menționăm doar două puncte din aceste facultăți, din care rezultă că episcopul era perfect conștient că urmau arestările:

Facultăți și dispense extraordinare, pe care Ordinariatul le poate concede pentru timpuri excepționale: […]

6. Ca preoții deportați, din închisori sau ascunși, să poată celebra în orice oră și fără ajun.

8. Ca anume: Confesorii, în cazul că au început arestările și deportările, și nu se mai poate recurge la Ordinariat, să poată dezlega și de la Apostazie.

- Ultimele momente înainte de arestare

Prezentăm câteva documente care dovedesc faptul că, până în ultima zi de libertate, Servul lui Dumnezeu a afirmat deschis care e rolul Papei în conducerea Bisericii și le-a cerut preoților și credincioșilor să reziste, și mai ales să se roage:

► Cuvântul episcopului Frențiu în catedrala de la Oradea, cu ocazia  întoarcerii sale (10.10.1948) de la ultima conferință episcopală de la Nunțiatură

Direcția Regională a Securității Oradea informa conducerea Direcției Generale a Securității Poporului despre afirmațiile episcopului la liturghia din 10.10.1948:

 […] a vorbit episcopul FRENȚIU despre rolul pe care-l are Papa în conducerea Bisericii lui Hristos, recitând cele opt fericiri (Fericiți cei ce suferă, cei amărâți etc.). Din cele spuse de către episcop reiese că își ia rămas bun de la credincioși, cei de față fiind foarte emoționați.

► Răspunsul PS Frențiu la revolta greco-catolicilor din Vășad (26.10.1948)

Preoteasa Emilia, soția părintelui Emilian Bandici, parohul din Vășad, a reușit să pătrundă la 26.10.1948 în clădirea episcopiei din Oradea, unde episcopul era blocat, pentru a-l informa despre cele ce se petreceau la Vășad. În raportul Securității, redactat după anchetarea preotesei, apare răspunsul episcopului:

[Preoteasa] primește instrucțiuni [de la episcop] ca preoții să reziste mai departe și ca poporul să fie îndemnat la rezistență în continuare cu orice preț.

► Răspunsul episcopului la refuzul parohului Alexandru Rațiu din Olosig (parohie din Oradea) de a preda cheile bisericii (27.10.1948)

Pentru poziția sa, părintele Rațiu  a ajuns și el la închisoarea Sighet, alături de episcopul său. Iată relatarea momentului în cartea Stolen Church [Biserica furată], pe care Alexandru Rațiu a publicat-o în SUA după ieșirea sa din închisoare:

I-am raportat tot ceea ce s-a întâmplat [la 27.10.1948] episcopului meu, Valeriu Frențiu, care a aprobat felul în care am apărat Biserica. El m-a îndemnat să continui să rezist și, mai presus de toate, să mă rog pentru Biserica Catolică.

b) După arestare

Faptul că PS Frențiu a insistat și a obținut de la agenții de Securitate, veniți să-l aresteze, acordul de a celebra o sfântă liturghie înainte de plecarea din reședința episcopală este unic. Acest acord a fost obținut foarte probabil avându‑se în vedere scenariul după care episcopul era „invitat” la București de către ministrul Cultelor și nu era arestat.

După două nopți trăite în celulă, Servul lui Dumnezeu a fost dus în „audiență” la ministrul Cultelor, unde a respins invitația la defecțiune ce li s-a făcut tuturor episcopilor și și-a continuat Calea Crucii.

- În lagărul de la Dragoslavele

În primele două săptămâni cât a stat în lagăr, înainte de a fi dus la spitalul din Rucăr, PS Frențiu a avut mângâierea de a putea participa la sfânta liturghie, unde episcopii pontificau pe rând.

Alături de ceilalți episcopi, el a respins invitația la defecțiune adresată de Patriarhul Justinian cu ocazia primei sale vizite în lagăr, însoțit de ofițeri de Securitate.

- În lagărul de la mănăstirea Căldărușani 

Vom menționa trei momente semnificative:

► Liturghia se ținea zilnic

În relatarea sa, episcopul Hossu indică și motivația acceptării de către episcopi și preoți a suferințelor prin care treceau, și anume apărarea credinței și a Bisericii lor:

La sfânta liturghie pontificam, să zicem, ca protos, episcopii cu săptămâna, și la sărbători pe rând, fiecare câte o scurtă cuvântare; se făcea totul pentru înălțarea sufletească a obștei noastre […] Moralul, din mila Domnului, înălțat, trăirea conștientă a privilegiului de a urma această cale la chemarea Domnului, pentru credință și scumpa Biserică.

► Tensiunea trăită de preoții cu familie

Momentul este redat de părintele Alexandru Rațiu în memoriile sale. Se poate observa răspunsul simplu și tranșant pe care l-a dat episcopul Frențiu:

In cursul verii anului 1949, la Căldărușani, unii dintre preoții căsătoriți le-au cerut episcopilor să facă un efort pentru a obține eliberarea preoților care aveau familii. PS Frențiu le-a atras atenția că episcopii trimiseseră deja guvernului un protest împotriva suprimării Bisericii și a arestării preoților. „Nu-i necesar să-i strângem mâna diavolului pentru a doua oară”, a spus el. „De această dată, el ne va smulge brațul din umăr”.

► Consacrarea episcopală în lagăr a Servului lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu

Datorită unor credincioși curajoși, care au ajuns pentru fapta lor la închisoare,  Nunțiatura a putut purta o corespondență clandestină cu deținuții din lagăr. Așa se face că, la 21.04.1949, Nunțiul i-a putut transmite candidatului la episcopat Tit Liviu Chinezu următorul mandat imperios, care-l privea în modul cel mai direct pe Seniorul episcopilor:

[...] din însărcinarea explicită și formală a Interpretului [Papa], Vă rog să faceți, fără amânare, cele necesare pentru a îndeplini integral acea Augustă Dorință, cu ajutorul și prin lucrarea Exc[elentissi]mului Senior [Mons. Frențiu] și a doi dintre Colegii aleși de Dumneavoastră. [...]  Vă rog, așadar, să considerați prezenta mea scrisoare, în ciuda aparentei sale forme anticanonice, ca pe un autentic Mandat, și să-l îndepliniți și să faceți să fie îndeplinit fără întârziere, trimițându-mi apoi, imediat după ce se va fi săvârșit, un semn de confirmare prin mâna Exc[elentissi]mului Senior și a colaboratorilor săi [...]

La 25.12.1949, episcopul Frențiu a prezidat, tot în lagărul de la Căldărușani și consacrarea episcopală a canonicului Ioan Chertes. El a răspuns acestei misiuni, conștient fiind că descoperirea consacrării putea avea efecte grave asupra tuturor celor în cauză. În cazul său, după cum arată martorul din celula 44 din Sighet, părintele Coriolan Tămâian, accelerarea bolii care l-a dus la moarte a avut loc în urma șocului și umilirii la care a fost el supus la Sighet atunci când Securitatea a descoperit consacrările  clandestine (v. punctul 1, f).

- În închisoarea Sighet 

Măsura spiritualității Servului lui Dumnezeu a fost vizibilă, în mod cu totul deosebit, în timpul detenției la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet.

► Viața spirituală

Episcopul Hossu amintește de viața spirituală pe care o trăiau cu toții, deci și episcopul Frențiu:

Rugăciunea cea mai scumpă era viața trăită acolo și închinată Domnului. La orice lucru eram duși, era rugăciune închinată Domnului. Făceam tot ce era cu putință să aflăm ziua Sfintelor Paști, pentru a ne orienta cu Triodul și apoi Pentecostarul, Înălțarea Domnului și Sfintele Rusalii. […]

Ne-a lipsit sfânta liturghie, cu sfânta Împărtășanie; ne-a rămas sfânta Spovedanie, pe care o făceam săptămânal, și unii chiar mai des, cu împărtășania spirituală, străduindu-ne să rămânem strâns uniți cu Domnul Isus, știindu-L împreună cu noi: „În temniță am fost și ați venit la mine[3]...”; am primit de la El marea cinste de a fi întemnițați pentru credința Lui și simțeam că, nu numai vine la noi, dar este cu noi zi și noapte. „Eu cu voi sunt în toate zilele[4]...” […].

În luna iunie 1952, [PS Frențiu] mi-a spus odată: „Dacă nu ne eliberează până la sfârșitul lunii, pe mine aici mă veți lăsa”. Dorea eliberarea pentru a putea din nou liturghisi, pentru a putea să se împărtășească; tot timpul petrecut împreună în lagăre și în temniță, s-a mărturisit săptămânal, fără excepție, în fiecare Sâmbătă; aici, în Sighet, ducea dorul sfintei liturghii, al sfintei Cuminecături; mi-a spus de mai multe ori că această lipsă îl doare mai mult decât orice; […].

► În condițiile de foamete de la Sighet, episcopii și-au păstrat deplina stăpânire de sine, întreaga căldură sufletească și umanitate

Trebuie reamintit faptul că, până la 1.07.1953, la Sighet a domnit o foamete care ar fi făcut ca nici unul dintre deținuți să nu poată supraviețui. Știm din mărturiile foștilor deținuți politici că oamenii nu rezistau la această foamete și atunci ieșeau în evidență, în mod trist, instincte primare. În această lumină trebuie citite pasajele în care episcopul Hossu arată cât era de impresionat atunci când episcopul Frențiu îi oferea o lingură din propria porție de mâncare:

Cu greu i s’a aprobat [episcopului Frențiu] regim de lapte, dar rar primea; până atunci n-am mai văzut lapte de când am venit de la Căldărușani; m-a îmbiat să gust și eu; ca să nu-l supăr, am luat cu lingura o dată; i-am mulțumit fratelui; am văzut și eu ce gust are laptele; mai dulce dragostea fratelui decât laptele, aceea m‑a îmbucurat și m-a mișcat.

► „Pentru aceea suntem aici, să suferim”

PS Frențiu a afirmat în mod repetat că motivul pentru care episcopii se află în închisoare este suferința (subînțeles: pentru credință și pentru Biserică). Cităm un extras semnificativ din memoriile episcopului Iuliu Hossu:

 [PS Frențiu] suporta toate neajunsurile, toate greutățile cu eroică răbdare, nicicând nu s-a auzit un cuvânt de tânguire; […] dacă îl întrebam: „Te doare ceva?”, răspundea totdeauna liniștit: „Pentru aceea suntem aici, să suferim”. Tot timpul am fost cu admirație față de ÎPS frate, pentru tăria cu care suporta toată batjocura la care a fost supus […].

► Realizând că va muri, episcopul Frențiu a avut un ultim gest de atenție pentru episcopul Hossu

[PS Frențiu] avea o bucățică de săpun parfumat, pe care o așeza sub perină, între lingerie, să rămână miros mai bun, risipind întrucâtva aerul greu ce stăpânea în celulă, pe care, de altcum, de la o vreme nici nu-l mai băgai în seamă, decât în cazuri excepționale; cât se putea mai des, țineam fereștile deschise; chiar și iarna se făcea aerisirea, cât era numai cu putință, pentru frigul mare care era mai tare decât mirosul urât; mi-a dat și mie bucățica de săpun, să o pun sub perină; după folosire i-am restituit-o cu mulțumită; pomenesc lucrul mic, pentru a se vedea delicatețea sufletului său bun de totdeauna. […]

Cam prin 7-8 Iulie, stând răzimați pe căpătâiele paturilor noastre, povestind cap la cap, pe neobservate îmi trece în mână bucățica de săpun, șoptindu-mi: „Ți-o dau ție”. Am șoptit profund mișcat: „Mulțumesc!”. Cori mi-a pomenit, mai târziu, că a văzut că mi-a trecut ceva în mână, dar nu știa ce; eu am rămas mult timp emoționat, cum sunt și acum, când scriu acestea […].

► Spovada din ziua morții

La invitația pe care i-a făcut-o episcopul Hossu de a anticipa spovada, pe care obișnuia să o facă întotdeauna sâmbăta, Servul lui Dumnezeu, conștient că va muri, așa cum am arătat mai sus, a acceptat să o facă mai devreme, adică vineri, 11.07.1952. Fiind epuizat, episcopul Hossu i-a ascultat spovada în genunchi, lângă pat, în jurul orei prânzului. La ora 18.10 Servul lui Dumnezeu a încetat din viață.