"Lângă crucea lui Isus stătea Maria, mama lui". A treia predică de Postul Mare 2020 - Pr. Raniero Cantalamessa

În capela "Redemptoris Mater", predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut a treia predică de Postul Mare, cu titlul "Lângă crucea lui Isus stătea Maria, mama lui", vineri, 27 martie 2020. Tema meditaţiilor este "«Lângă crucea lui Isus stătea mama sa» (Ioan 19,25). Maria în misterul pascal al lui Cristos".

Maria pe Calvar

Cuvântul lui Dumnezeu care ne însoţeşte în această meditaţie este acela care se citeşte în Evanghelia lui Ioan: "Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: «Femeie, iată-l pe fiul tău!» Apoi, i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!» Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (In 19,25-27).

Din aceste text, aşa de dens, luăm în considerare în această meditaţie numai prima parte, cea narativă, lăsând pentru data viitoare restul textul evanghelic care conţine cuvintele lui Isus.

Dacă pe Calvar, lângă crucea lui Isus, era Maria mama sa, înseamnă că ea era la Ierusalim în acele zile şi, dacă era la Ierusalim, atunci a văzut totul, a asistat la toate. A asistat la strigătele: "Pe Baraba, nu pe acesta!"; a asistat şi la Ecce homo, a văzut carne din carnea sa biciuită, sângerândă, încoronată cu spini, semidezbrăcată în faţa mulţimii, tresăltând, zbuciumată de fiorii morţii, pe cruce. A auzit zgomotul loviturilor de ciocan şi insultele: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…". I-a văzut pe soldaţi să-şi împartă hainele lui şi tunica pe care probabil ea însăşi a ţesut-o.

"Lângă crucea lui Isus - se citeşte - mama lui şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena". Aşadar Maria nu era singură; era una dintre femei. Da, însă ea era acolo ca "mama lui" şi acest lucru o pune pe Maria într-o situaţie complet diferită de celelalte. Mă gândesc la înmormântarea unui tânăr de 18 ani. Urmau sicriul mai mult femei. Toate erau îmbrăcate în negru, toate plângeau. Păreau toate egale. Însă între ele era una diferită, una la care toţi cei prezenţi se gândeau, pe care toţi, fără să se întoarcă spre ea, o priveau în taină: mama. Era văduvă şi-l avea numai pe acel fiu. Ea privea sicriul, se vedea că buzele sale repetau fără încetare numele fiului. Când credincioşii, în momentul Sanctus, au început să proclame: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, e Domnul Dumnezeu Sabaot", şi ea, poate fără măcar să-şi dea seama, a început să murmure: Sfânt, Sfânt, Sfânt… În acel moment m-am gândit la Maria la picioarele crucii.

Însă ei i s-a cerut ceva mult mai dificil: să ierte. Când l-a auzit pe Fiul care spunea: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34), ea a înţeles ce anume aştepta Tatăl ceresc de la ea: ca să spună cu inima aceleaşi cuvinte: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!". Şi ea le-a spus. A iertat.

Dacă Maria a putut să fie ispitită, aşa cum a fost şi Isus în pustiu, asta s-a întâmplat mai ales sub cruce. Şi a fost o ispită foarte profundă şi foarte dureroasă, pentru că avea ca motiv tocmai pe Isus. Ea credea în promisiuni, credea că Isus era Mesia, Fiul lui Dumnezeu; ştia că, dacă Isus s-ar fi rugat, Tatăl i-ar fi trimis "mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri" (cf. Mt 26,53). Însă vede că Isus nu face nimic. Eliberându-se pe sine însuşi de pe cruce, ar elibera-o şi pe ea de durerea sa teribilă, dar nu face asta. Însă Maria nu strigă: "Coboară de pe cruce; salvează-te pe tine însuţi şi pe mine!", sau: "Ai salvat pe atâţia alţii, de ce nu te salvezi acum şi pe tine însuţi, fiul meu?", chiar dacă este uşor de intuit cât de mult un asemenea gând şi dorinţă ar trebui să se arate spontan la inima unei mame. Maria tace.

Omeneşte vorbind, ar fi existat toate motivele, pentru Maria, să strige către Dumnezeu: "M-ai înşelat!", sau, aşa cum a strigat într-o zi profetul Ieremia: "M-ai sedus şi eu m-am lăsat sedusă!" (cf. Ier 19,7), şi să fugă de pe Calvar. În schimb ea n-a fugit, ci a rămas "în picioare", în tăcere, şi făcând astfel a devenit, în mod cu totul special, martiră a credinţei, martoră supremă a încrederii în Dumnezeu, în urma Fiului.

Această viziune despre Maria care se uneşte cu jertfa Fiului a avut o exprimare sobră şi solemnă într-un text al Conciliului al II-lea din Vatican: "Astfel şi sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii, unde nu fără un plan divin a stat neclintită (cf. In 19,25), a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea"[1].

Aşadar Maria nu stătea "lângă crucea lui Isus", aproape de El, numai în sens fizic şi geografic, ci şi în sens spiritual. Era unită cu crucea lui Isus; era chiar înlăuntrul suferinţei sale. Suferea în inima sa ceea ce Fiul suferea în trupul său. Şi cine ar putea gândi altfel, dacă ştie măcar ce înseamnă a fi mamă?

Isus era şi om; ca om, El nu este, în acest moment, în ochii tuturor, decât un fiu executat în prezenţa mamei sale. Isus nu mai spune, ca la Cana: "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu" (In 2,4). Acum când "ceasul" său a venit, există, între El şi mama sa, un mare lucru în comun: aceeaşi suferinţă. În acele momente extreme, în care şi Tatăl s-a retras în mod misterios din privirea sa de om, i-a rămas lui Isus numai privirea mamei, în care să caute refugiu şi întărire. Oare va detesta această prezenţă şi această întărire maternă, cel care în Ghetsemani i-a rugat pe cei trei discipoli spunând: "Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu mine" (Mt 26,38)?

A sta lângă crucea lui Isus

Acum, urmând ca întotdeauna principiul-călăuză al nostru conform căruia Maria este figură şi oglindă a Bisericii, prim rod şi model al său, trebuie să ne punem întrebarea: Ce anume a voit Spiritul Sfânt să spună Bisericii, dispunând ca în Scriptură să fie înregistrată această prezenţă a Mariei lângă crucea lui Cristos?

Şi de această dată, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, în mod implicit, trasează trecerea de la Maria la Biserică şi spune ce trebuie să facă fiecare credincios pentru a o imita: "Lângă crucea lui Isus - este scris - era Maria mama lui şi discipolul pe care îl iubea". În ştire este conţinută pareneza. Ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea arată ceea ce trebuie să se întâmple în fiecare zi: trebuie să stăm alături de Maria lângă crucea lui Isus, aşa cum a stat discipolul pe care El îl iubea.

Sunt două lucruri ascunse în această frază: primul, că trebuie să stăm "lângă cruce" şi, al doilea, că trebuie să stăm lângă crucea "lui Isus". Vom vedea că este vorba despre două lucruri diferite, chiar dacă sunt inseparabile.

A sta lângă crucea "lui Isus". Aceste cuvinte ne spun că primul lucru care trebuie făcut - cel mai important dintre toate - nu înseamnă a sta lângă cruce în general, adică în suferinţă, a sta acolo chiar şi în tăcere. Asta pare deja în sine un lucru eroic, şi totuşi nu este cel mai important lucru. Ba chiar poate să nu fie nimic. Lucrul decisiv este de a sta lângă crucea "lui Isus". Ceea ce contează nu este propria cruce, ci aceea a lui Cristos. Nu este suferinţa, ci credinţa şi astfel însuşirea suferinţei lui Cristos. Primul lucru este credinţa. Cel mai mare lucru al Mariei sub cruce a fost credinţa sa, mai mare chiar decât suferinţa sa. Sfântul Paul spune că Evanghelia este putere a lui Dumnezeu "pentru toţi cei care cred" (cf. Rom 1,16). Pentru toţi cei care cred, nu pentru toţi cei care suferă, chiar dacă, vom vedea, cele două lucruri sunt de obicei unite între ele.

Aici este izvorul întregii forţe şi rodnicii a Bisericii. Forţa Bisericii vine din predicarea crucii lui Isus, adică din ceva ce în ochii lumii este însuşi simbolul nebuniei şi al slăbiciunii. Asta comportă renunţarea la orice posibilitate sau voinţă de a înfrunta lumea necredincioasă şi nesăbuită cu înseşi mijloacele sale care sunt înţelepciunea cuvintelor, forţa argumentărilor, ironia, ridicolul, sarcasmul şi toate celelalte "lucruri puternice ale lumii" (cf. 1Cor 1,27). Trebuie renunţat la o superioritate umană, pentru ca să poată ieşi la iveală şi să poată acţiona forţa divină închisă în crucea lui Cristos. Trebuie insistat asupra acestui prim punct pentru că încă este nevoie de asta. Majoritatea credincioşilor n-a fost niciodată ajutată să intre în acest mister care este inima Noului Testament, centrul kerigmei şi care schimbă viaţa.

"A sta lângă cruce". Dar care este semnul şi dovada că se crede realmente în crucea lui Cristos, că, întocmai, "cuvântul crucii" nu este numai un cuvânt, adică un principiu abstract, o frumoasă teologie sau ideologie, ci care este cu adevărat cruce? Semnul şi dovada este de a lua propria cruce şi de a merge în urma lui Isus (cf. Mc 8,34). Semnul este a participa la suferinţele sale (Fil 3,10; Rom 8,17), a fi răstigniţi cu El (Gal 2,20), a completa, prin propriile suferinţe, ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos (Col 1,24). Întreaga viaţă a creştinului trebuie să fie o jertfă vie, ca aceea a lui Cristos (cf. Rom 12,1). Nu este vorba numai de suferinţă acceptată pasiv, ci şi de suferinţă activă, trăită în unire cu Cristos: "Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav" (1Cor 9,27). "Toată viaţa lui Cristos a fost cruce şi martiriu şi tu cauţi pentru tine odihnă şi bucurie?", avertizează autorul "Imitaţiunii lui Cristos"[2].

Au existat în Biserică două moduri diferite de a sta în faţa crucii lui Cristos: unul, mai caracteristic al teologiei protestante, bazat pe credinţă şi însuşire, care se bazează pe crucea lui Cristos şi unul care - cultivat, cel puţin în trecut, de preferinţă de spiritualitatea catolică - insistă asupra suferinţei cu Cristos, asupra împărtăşirii pătimirii Sale şi, ca în cazul anumitor sfinţi, chiar în primirea în ei a pătimirii lui Cristos, ajungând să vadă reproduse în ei stigmatele sale. Ecumenismul ne determină să reconstruim sinteza a ceea ce în Biserică a ajuns, puţin câte puţin, să fie contrapus.

Desigur, nu este vorba de a pune pe acelaşi plan lucrarea lui Cristos şi lucrarea noastră, ci de a primi cuvântul Scripturii. Ea ne spune că fiecare dintre cele două lucruri - fie credinţa, fie faptele -, fără celălalt este mort (cf. Iac 2,14 şu). Însăşi credinţa în crucea lui Cristos are nevoie să treacă prin suferinţă pentru a fi autentică. Prima Scrisoare a lui Petru spune că suferinţa este "cuptorul" credinţei, că credinţa are nevoie de suferinţă pentru a fi purificată, ca aurul în foc (cf. 1Pt 1,6-7).

Crucea noastră nu este în ea însăşi mântuire, nu este nici putere nici înţelepciune. În ea însăşi este pură lucrare umană, sau chiar pedeapsă. Devine putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu deoarece - însoţită de credinţă şi prin dispoziţia lui Dumnezeu însuşi - ne uneşte cu crucea lui Cristos. "A suferi - scria sfântul Ioan Paul al II-lea de pe patul său de spital după atentat - înseamnă a deveni deosebit de susceptibili, deosebit de deschişi la lucrarea forţelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, oferite omenirii în Cristos"[3]. Suferinţa uneşte cu crucea lui Cristos nu numai în mod intelectual, ci existenţial şi concret; este un soi de canal, de cale de acces, la crucea lui Cristos, nu paralelă credinţei, ci formând un singur lucru cu ea.

"Sper împotriva oricărei speranţe"

Dar trebuie, de acum, să lărgim orizontul nostru. Pentru evanghelistul Ioan care prezintă episodul, crucea lui Cristos nu este numai momentul morţii lui Cristos, ci şi cel al "glorificării" sale şi al triumfului. Învierea este deja activă în semnul Spiritului care se revarsă (cf. In 7,37-39; 19,34). Aşadar, pe Calvar Maria a împărtăşit cu Fiul nu numai moartea, ci şi primele roade ale învierii. O imagine a Mariei la picioarele crucii, în care ea apare numai "tristă, mâhnită, plângând", aşa cum cântă Stabat Mater, adică numai Îndurerata, n-ar fi completă. Pe Calvar, ea nu este numai "Mama durerilor", ci şi Mama speranţei, Mater spei, cum o invocă Biserica într-un imn al său.

Despre Abraham, sfântul Paul afirmă că "a crezut sperând împotriva oricărei speranţe" (Rom 4,18). Acelaşi lucru trebuie spus, cu mai multă dreptate, despre Maria sub cruce. Ea a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe, adică într-o situaţie în care, omeneşte vorbind, nu mai există niciun motiv pentru a spera. Într-un fel pe care nu-l putem explica (şi pe care probabil că nici ea nu era în măsură să-şi explice sieşi), Maria, ca Abraham, a crezut că Dumnezeu era capabil să-l învie pe Fiul său "şi din morţi" (cf. Evr 11,19).

Un text al Conciliului al II-lea din Vatican menţionează această speranţă a Mariei sub cruce drept un element determinant al vocaţiei sale materne. Spune că sub cruce, "ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă"[4].

Acum să venim la Biserică, adică la noi. Dintre cele trei lucruri pe care Biserica le comemorează în triduum-ul pascal - răstignirea, înmormântarea şi învierea Domnului -, "noi - a scris sfântul Augustin - în viaţa prezentă realizăm ceea ce înseamnă răstignirea, în timp ce ţinem prin credinţă şi speranţă ceea ce înseamnă înmormântarea şi învierea"[5]. Şi Biserica, asemenea Mariei, trăieşte învierea "în speranţă". Şi pentru ea, crucea este obiect de experienţă, în timp ce învierea este obiect de speranţă.

Aşa cum Maria a fost lângă Fiul răstignit, tot aşa Biserica este chemată să fim lângă răstigniţii de astăzi: săracii, suferinzii, cei umiliţi şi cei ofensaţi. Să fim lângă ei cu speranţă. Nu este suficient a compătimi suferinţele lor sau chiar încercarea de a le alina. Este prea puţin. Acest lucru pot să-l facă toţi, chiar şi cel care nu cunoaşte învierea. Biserica trebuie să dea speranţă, proclamând că suferinţa nu este absurdă, ci are un sens, pentru că va fi o înviere din morţi. Biserica trebuie "să dea cont de speranţa care este în ea" (cf. 1Pt 3,15).

Oamenii au nevoie de speranţă pentru a trăi, aşa cum are nevoie de oxigen pentru a respira. Şi Biserica are nevoie de speranţă pentru a continua drumul său în istorie şi a nu se simţi strivită de adversităţi. În audienţa generală din 11 martie - ultima audienţă publică înainte de suspendare datorită lui Coronavirus - papa Francisc a îndemnat să trăim acest timp de încercare "cu tărie, responsabilitate şi cu speranţă". Aş vrea să preiau mai ales apelul său la speranţă.

Speranţa a fost mult timp, şi încă este, printre virtuţile teologale, sora cea mică, ruda săracă. Poetul Charles Péguy are o imagine foarte frumoasă în această privinţă. Spune că cele trei virtuţi teologale - credinţa, speranţa şi dragoste - sunt ca trei surori: două mari şi una încă mică. Merg împreună pe drum ţinându-se de mână, cele două mari la margini şi fetiţa în centru. Fetiţa este desigur Speranţa. Văzându-le, toţi spun: "Cu siguranţă, cele două mari o trag pe fetiţa din mijloc!". Greşesc: fetiţa Speranţa le trage pe cele două surori, pentru că dacă se opreşte speranţa se opreşte totul[6].

Aşa cum sugerează poetul, trebuie să devenim "complici ai fetiţei speranţa". Ai sperat cu ardoare un lucru, o intervenţie a lui Dumnezeu, şi nu s-a întâmplat nimic? Ai sperat din nou dat următoare, şi iarăşi nimic? Totul a mers înainte aşa cum a fost mai înainte, în pofida atâtor rugăciuni, atâtor lacrimi, şi probabil şi atâtor semne că de această dată vei fi ascultat? Tu continuă să speri, speră încă o dată, speră mereu, până la sfârşit. Devină complice al speranţei!

A deveni complici ai speranţei înseamnă a-i permite lui Dumnezeu să te dezamăgească, să te înşele aici pe pământ de fiecare dată când vrea El. Mai mult: înseamnă a fi în fond mulţumiţi, în vreo parte îndepărtată a propriei inimi, că Dumnezeu nu te-a ascultat prima şi a doua oară şi că El continuă să nu te asculte, pentru că astfel ţi-a permis să-ţi dea o dovadă în plus, să faci un act de speranţă în plus şi de fiecare dată mai dificil. Ţi-a oferit un har mult mai mare decât acela pe care-l cereai: harul de a spera în El. El are veşnicia pentru a fi iertat pentru întârziere!

Însă trebuie să fim atenţi la un lucru. Speranţa nu este numai o frumoasă şi poetică dispoziţie interioară, dificilă cât s-ar vrea, dar care lasă, de altfel, inactivi şi fără îndatoriri concrete, şi de aceea, până la urmă, steril. Dimpotrivă, a spera înseamnă tocmai a descoperi că încă există ceva ce se poate face, o îndatorire de îndeplinit şi că, de aceea, nu suntem lăsaţi în voia golului şi a unei inactivităţi paralizante.

Chiar când n-ar mai fi nimic de făcut din partea noastră pentru a schimba o anumită situaţie dificilă, ar rămâne mereu o mare îndatorire de îndeplinit, aşa încât să ne ţină suficient de angajaţi şi să ţină departe disperarea: aceea de a suporta cu răbdare până la sfârşit. Aceasta a fost marea "îndatorire" pe care Maria a dus-o la îndeplinire, sperând, sub cruce, şi în aceasta ea este gata acum să ne ajute şi pe noi.

În Biblie asistăm la adevărate tresăltări de speranţă. Una dintre ele se găseşte în a treia Plângere a lui Ieremia. Ea este cântarea sufletului aflat în încercarea cea mai dezolantă şi poate să fie aplicată aproape literal Mariei aflate la picioarele crucii:

Eu sunt persoana care am simţit mizeria şi suferinţa. Dumnezeu m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină; m-a îngrădit cu zid ca să nu pot ieşi. Dacă strig şi cer ajutor, el îmi opreşte rugăciunea. Am spus: "A dispărut gloria mea, speranţa care venea de la Domnul".

Dar iată tresăltarea de speranţă care răstoarnă totul. La un moment dat, cel care se roagă îşi spune sieşi: "Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările lui nu s-au terminat; aşadar în el vreau să sper! Domnul nu respinge niciodată, ci dacă face să sufere, tot el va avea milă. Poate că mai este speranţă" (cf. Lam 3,1-29). Din moment ce profetul decide să spere din nou, tonul se schimbă: plângerea se transformă în aşteptare încrezătoare a intervenţiei lui Dumnezeu.

Să ne îndreptăm privirea, încă o dată, spre cea care a ştiut să stea lângă cruce sperând împotriva oricărei speranţe. S-o invocăm pe Maria ca maica speranţei cu cuvintele uni vechi imn al Bisericii:

Salve, Mater misericordiae,

Mater Dei, et mater veniae,

Mater spei, et mater gratiae,

Mater plena sanctae laetitiae.

O, MARIA!

Bucură-te, Maica milei,

Maica lui Dumnezeu şi Maica iertării,

Maica speranţei şi Maica harului,

Maică plină de sfântă bucurie.

O, MARIE!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note: