O rugăciune în tăcere, într-o piață pustie plină de credincioși și necredincioși din întreaga lume. Este o rugăciune universală aceea care face să iasă din sufletele noastre nu cuvintele, ci plânsetele indescifrabile ale Spiritului. Nu este nevoie de etichete: Dumnezeu este Tatăl tuturor. Frica și durerea pot să dividă și mai mult, dar pot să și unească în mod neașteptat persoanele cele mai diferite.
În acea piață goală, s-au făcut simțite lacrimile umanității. S-a văzut plânsul ateilor și agnosticilor în fața unui Crucifix sângerând și strigătul de ajutor al fiilor lângă icoana unei mame. Suntem atât de diferiți, dar când izbucnește furtuna și strigăm „Suntem pierduți!”, ne regăsim atât de egali, atât de asemănători în fragilitatea noastră, atât de uniți de un destin comun, deoarece ne regăsim împreună în aceeași barcă, frați și surori „de puțină credință”.
Frica are mulți ani. Adam, primul om, se temea. În urmă cu aproape patru mii de ani, a răsunat pentru prima dată acel îndemn al lui Dumnezeu care ne însoțește și astăzi: „Nu te teme, Avrame. Eu sunt scutul tău”. Marele Moise s-a temut de multe ori. Și în slăbiciunea lui a încurajat oamenii să nu se teamă. Maria și Iosif erau îndurerați de pierderea fiului lor. Și ei au auzit invitația: „Nu vă temeți”. Și Isus a simțit frică și neliniște, transpirând chiar sânge: „Sufletul meu - a spus în grădina Ghetsimani - e trist până la moarte”. Un înger a coborât din cer pentru a-l mângâia. Pe Cruce a experimentat abandonul lui Dumnezeu. Este strigătul pe care îl regăsim în psalmi: „Pentru ce, Doamne, stai departe? Pentru ce stai departe la vreme de urgie?” (Ps. 9). Este un sentiment atât de uman în fața misterului răului.
În aceste vremuri, în piețele noastre goale se aude puternic un plâns care se înalță la cer. Chiar și Isus a plâns. A plâns pentru moartea unui prieten. A plâns pentru un oraș care nu l-a recunoscut pe cel care l-a iubit până la a-și da viața. Cu toate acestea, în furtunile noastre, chiar și astăzi ne spune: „Curaj, eu sunt, nu vă temeți”. Ne încurajează să spunem: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26). „În ziua temerii, eu nădăjduiesc în tine” (Ps. 55).
Primul Vicar al lui Cristos ne invită să încredințăm lui Dumnezeu orice grijă a noastră, deoarece Domnul ne ascultă strigătul și are grijă de noi. În urmă cu puține zile, la Liturghia celebrată în capela Sfânta Marta, Papa Francisc a rostit acest antifon de intrare: „Cuprinsu-m-au durerile morţii, durerile iadului m-au înconjurat; atunci în strâmtoarea mea am chemat pe Domnul şi m-a auzit din locaşul Lui cel sfânt” (cf. Ps. 17).
Apocalipsa ne dezvăluie că Dumnezeu este cu poporul său și ne dezvăluie ceea ce are asigurat pentru noi, creaturile sale fragile: „Va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Ap 21, 4).
De Sergio Centofanti
Traducere: LNU
