Astăzi, 18 martie, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Chiril al Ierusalimului (313 cca.-387), episcop și învățător al Bisericii.
“Caută să reţii bine în memorie Simbolul credinţei (Crezul). El nu a fost făcut după capriciile oamenilor, ci este rezultatul alegerii celor mai importante puncte din Scriptură. Ele compun şi formează unica doctrină a credinţei. Şi aşa cum un grăunte de muştar, în toată micimea sa, conţine în germen toate rămurelele, la fel, Simbolul credinţei conţine, în scurtele sale formule, toată înalta doctrină ce se găseşte atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament”[1].
Destinul istoric al lui Chiril se datorează unui stenograf din Ierusalim, care, impresionat de predica sa, s-a decis să reconstituie învăţăturile sale pentru catecumeni. Catehezele lui Chiril au devenit celebre prin simplitatea care le făcea accesibile tuturor, pentru fidelitatea faţă de dreapta credință şi pentru suflul spiritual de care erau pătrunse.
Născut pentru a învăţa
Nu cunoaştem nimic despre tinereţea lui Chiril. S-a născut aproape de Ierusalim, probabil în anul 313, într-o familie creştină şi cu stare bună. Din cele ce transpar din scrierile sale, el trebuie să fi avut parte de o bună instruire literară şi de o serioasă formaţie creştină.
Se pare că în tinereţe ar fi îmbrăţişat viaţa monastică, dar, chiar dacă nu a trăit într-o mănăstire, cu siguranţă, a practicat asceza trăind în sărăcie şi rămânând celib. Pentru virtuţile sale şi pentru pregătirea sa intelectuală, episcopul Maxim l-a hirotonit preot, pe la anul 345, şi l-a asociat la conducerea Bisericii, încredinţându-i în mod special misiunea de a predica. În această perioadă, Chiril a rostit celebrele Cateheze, trezind admiraţia în şi în afara Ierusalimului.
În acel timp, oraşul sfânt atrăgea devoţiunea tuturor creştinilor, în sfârşit, liberi de a vizita locurile pătimirii şi învierii lui Cristos. Mai înainte ca sfânta Elena să întreprindă cercetările sale, Ciril cunoştea deja cu exactitate amplasamentul acestor locuri.
Persecutat pentru credinţă
La moartea lui Maxim, a fost ales episcop şi recunoscut ca atare de mitropolitul său, Acaciu din Cezareea. Comunitatea din Ierusalim traversa o perioadă fericită şi sfântul Vasile, care a venit aici pentru a o vizita, a rămas profund edificat de aceasta. Totuşi, pacea nu a durat prea mult, deoarece Chiril nu voia să se supună lui Acaciu, episcop de Cezareea, care profesa arianismul, o doctrină ce nega divinitatea lui Cristos. Ca urmare a acestui fapt, el a revendicat independenţa episcopatului său faţă de scaunul mitropolitan al Cezareei, aducând ca argument faptul că Biserica din Ierusalim era de origine apostolică.
Acaciu nu a voit să ia în seamă acest argument şi, după ce l-a invitat, în zadar, să se prezinte la tribunalul său, l-a depus din funcţie şi, având susţinerea curţii imperiale, a mers la Ierusalim cu escortă militară şi a pus în act hotărârile sale, impunând aici un episcop arian.
Chiril era acuzat că a delapidat bunurile Bisericii. Trezise stupoare o actriţă care a apărut la teatru cu o haină a cărei stofă fusese donată de împăratul Constantin predecesorului lui Chiril. Faptul a fost interpretat ca o gravă ofensă adusă memoriei donatorului. În realitate, în timpul unei foamete, episcopul vânduse unele bunuri pentru a veni în ajutorul celor săraci.
Era în anul 357, când Chiril a luat calea primului său exil, găsindu-şi refugiu mai întâi la Antiohia şi apoi la Tars. Aici, episcopul locului, Silvan, a fost foarte primitor şi i-a permis să-şi exercite ministerul în dieceza sa, folosindu-l, în principal, pentru darurile sale de predicator.
La Conciliul din Seleucia, din 359, unde era prezent şi sfântul Ilariu din Poitiers, a fost reintegrat în funcţia sa şi s-a întors la Ierusalim. A rămas aici doar un singur an, deoarece, la Constantinopol, Acaciu a obţinut din nou condamnarea sa. Se pare că Chiril s-a refugiat de această dată la Meleţiu din Antiohia, până la moartea împăratului Constanţiu, în anul 361. Acesta a fost cel de-al doilea exil.
Când Iulian Apostatul a acordat permisiunea tuturor episcopilor exilaţi de predecesorul său să se întoarcă la scaunele lor, Ierusalimul a avut din nou păstorul său legitim. Noul împărat, din dispreţ pentru creştini, a autorizat reconstruirea vechiului templu de la Ierusalim. Cu această ocazie se pare că s-au întâmplat cele relatate de istoricul păgân Ammiano Marcellino, în opera sa, Rerum gestarum: “În timp ce şeful (muncitorilor), Alipiu, asistat de guvernatorul provinciei, îi grăbea pe muncitori, înspăimântătoare globuri de foc ieşeau dinspre fundaţii, arzându-i pe muncitori şi făcând locul inaccesibil. Şi deoarece acest lucru părea să nu înceteze, muncitorii au părăsit locul şi lucrarea a fost astfel abandonată”. Eveniment întâmplător sau minune, cum l-au interpretat contemporanii? Fapt este că templul nu a mai fost reconstruit şi creştinii s-au simţit ocrotiţi de cer.
Dar un al treilea exil îl aştepta pe Chiril. Împăratul Valens, şi el arian, în anul 364, a decretat că toţi episcopii care au fost expulzaţi de la scaunele lor şi readmişi din ordinul lui Iulian Apostatul, trebuiau să reia calea exilului. De această dată, el a rămas departe de scaunul său episcopal până în anul 378.
Între timp, comunitatea creştină din Ierusalim traversa perioada sa cea mai tristă. Aici se găseau un mare număr de eretici, sosiţi din locuri în care episcopii se complăceau în erezia ariană. Oamenii Bisericii, aleşi fără nici un criteriu, scandalizau prin obiceiurile lor decăzute şi prin delapidarea bunurilor bisericeşti fără nici un scrupul. Când sfântul Grigore de Nyssa a fost însărcinat să viziteze această comunitate, a rămas îngrozit: niciodată nu şi-a imaginat că scaunul primei comunităţi creştine ar fi putut să compromită atât de mult cuvântul evangheliei.
În anul 378, el a scris: “Aici nu există viciu care să nu atingă cu neruşinare culmea: perversitatea, adulterul, furtul, idolatria, crima premeditată, calomnia, omuciderea; pe scurt, toate crimele s-au adunat aici şi s-au răspândit cu înverşunată încăpăţânare”[2].
Bun păstor şi învăţător
Acesta a fost terenul pe care l-a regăsit Chiril la întoarcerea sa. Şi asta nu era totul. În comunitate erau puternice diviziuni şi însuşi Chiril primea contestaţii energice. Dar el, refuzând să folosească aceleaşi metode ale adversarilor săi, îi plăcea să repete că “eroarea are multe forme, în timp ce adevărul are un singur chip”. Şi a trebuit să pună în act toată abilitatea sa diplomatică pentru a nu trăda caritatea. Opera de reconstrucţie a fost lungă şi obositoare, dar merita oboseala.
Când a luat parte la Conciliul din Constantinopol, din 381, părinţii, în scrisoarea adresată papei Damasus, au dat despre el această frumoasă mărturie: “Vă facem cunoscut că episcopul Bisericii din Ierusalim, mama tuturor Bisericilor, este cel vrednic de cinste şi iubit de Dumnezeu, Chiril, cel care a fost hirotonit în mod canonic de episcopii din provincia sa şi a purtat în numeroase locuri lupte împotriva arienilor”. Aceasta era o recunoaştere pe deplin meritată.
Credinţa sa dreaptă nu putea fi pusă în dubiu. El, prezentând Crezul, spunea credincioşilor: “În însuşirea şi profesarea credinţei, îmbrăţişează şi reţine numai ceea ce acum îţi este propus de Biserică şi este garantat de Sfânta Scriptură. Dar nu toţi sunt în măsură să citească Scripturile. Unii sunt împiedicaţi în aceasta de propria incapacitate, alţii, de diferite ocupaţii. Iată de ce, pentru a înlătura daunele posibile pentru suflet din cauza ignoranţei, toată învăţătura credinţei noastre este sintetizată în câteva fraze. Te sfătuiesc să porţi cu tine această credinţă, ca hrană pentru drum în toate zilele vieţii tale, şi să nu mai primeşti altă învăţătură în afară de ea”[3]. În lunga şi dureroasa experienţă a aprinselor controverse teologice ale timpului său, a înţeles că adevărul devine orb de un ochi când cel ce îl exprimă este lipsit de iubire. De aceea, dacă trebuia să fie exigent în apărarea doctrinei, ştia să fie, totuşi, indulgent faţă de cei care greşeau, chiar şi atunci când aceştia se arătau încă indecişi: “Eu te primesc chiar dacă nu ai venit cu bune intenţii; eu am încrederea că te vei salva. Poate nu ştii bine unde ai venit şi în ce plasă ai intrat. Tu ai căzut în plasa Bisericii. Lasă-te prins în ea şi nu pleca mai departe. Isus te prinde în undiţă nu pentru a te ucide, ci pentru a-ţi da viaţa după ce te va fi lăsat să mori. Te lasă să mori pentru a te învia. Ai auzit cu siguranţă ceea ce el le-a spus apostolilor: “Morţi pentru păcat, dar vii pentru dreptate. Mori, deci, pentru păcatele tale şi trăieşte pentru dreptate; şi fă asta deja de astăzi!”[4]
Catehezele sale cele mai frumoase sunt, fără îndoială, acelea privitoare la sacramentele iniţierii creştine. Câteva scurte citate: “Botezaţi în Cristos şi îmbrăcaţi cu Cristos, aţi primit o natură asemănătoare aceleia a Fiului lui Dumnezeu”; “Şi vouă, după ce aţi fost cufundaţi în apele sacre (ale Botezului), vi s-a dat crisma, adică Spiritul Sfânt”; “În semnul pâinii ţi s-a dat trupul şi în semnul vinului ţi s-a dat sângele, deoarece, primind trupul şi sângele lui Cristos, tu devii una cu trupul şi sângele lui Cristos. Primind în noi trupul şi sângele, ne transformăm în cristofori, adică în purtători de Cristos”.
Chiril nu era un speculativ şi nu se simţea atras de studiul filozofilor greceşti; unicul său izvor de lumină era Sfânta Scriptură şi tradiţia sănătoasă. A fost, în schimb, un bun păstor, capabil de a învăţa cu înţelepciune şi de a conduce cu prudenţă.
A murit în anul 386, după ce a reconstruit din temelie comunitatea creştină din Ierusalim. Astăzi, el este cinstit şi în Occident, ca învăţător al Bisericii.
[1] PG 33.
[2] Cit din: P. Manns, I santi, I, Jaca Book, Milano 1989, pag. 182.
[3] PG 33.
[4] Cit. din: P. Manns, op. cit., pag. 183.
