de Silvia Lucchetti
„Credința m-a ajutat foarte mult, mai ales în momentele de dificultate”: campionul vorbește despre legătura sa cu Dumnezeu.
De fiecare dată când mama mea îl vede pe Paolo Rossi la televizor, ne povestește despre un episod comic care s-a întâmplat în casa sa în timpul Cupei Mondiale din Spania din 1982. După cum vă veți aminti cu toții (nu eu, pentru că m-am născut cinci ani mai târziu și nu mă pasionează fotbalul), primele jocuri ale echipei Naționale au fost un dezastru și pentru asta bunicul meu a atacat continuu împotriva lui Rossi spunând cu o oarecare mânie: "În pușcărie!!!" . Evident, se referea la povestea în care la acea vreme îl văzuse implicat pe Paolo Rossi, în scandalul de pariuri fotbalistice. Dar totul s-a schimbat brusc după primele victorii și nenumăratele goluri marcate de campion: "Rossi, ești un dumnezeu!!!", a strigat fericit din toată inima. Bunica mea a răspuns furioasă: „Îl aduci pe Dumnezeu în discuție pentru un joc, iar pe omul pe care îl numești dumnezeu până de curând l-ai vrut la închisoare. Ești nebun!". Și da, este adevărat, bunicul meu era un pic nebun, de fapt, dar mai ales era un fan și știm că fanii pot fi necugetați, prea îngrijorați, nerăbdători și pripiți în judecăți. Pentru ei nu este doar un joc, este pasiune!
Numărul din revista Credere din chioșcurile de ziare conține un frumos interviu cu legenda fotbalului italian, semnat de către Francesca D’Angelo. Născut în 1956, căsătorit cu jurnalista Federica Cappelletti și tatăl a trei copii, a vorbit despre credința sa catolică, obiectivele sale profesionale și cele ale vieții sale private, mult mai prețioase.
Succesul a fost întotdeauna doar un aspect, deși mulțumitor, al poveștii mele. (Credere)
„Credința? Refugiul meu sigur!”
În ciuda unei cariere senzaționale ca adevărat campion, Pablito a reușit să nu-și piardă direcția și să nu fie copleșit de succes. Credința și familia i-au permis să stea cu picioarele în spatele mingii, dar bine ancorate pe pământ.
„Educația primită a fost decisivă, la fel și credința și familia mea, pe care am trăit-o și văzut-o întotdeauna ca un refugiu sigur. Mai mult, am fost întotdeauna convins că succesul a fost un lucru efemer. Am obținut rezultate importante, am fost foarte mulțumit de slujba mea și am câștigat tot ce puteam câștiga, dar până la urmă am găsit întotdeauna mult mai multă satisfacție în ieșirea cu prietenii, în trăirea relației cu familia și cu soția mea. Acestea sunt lucrurile valoroase, solide, care se mențin în timp: aceasta este adevărata fericire. Succesul și faima sunt lucruri frumoase, care explodează într-un mod furtunos și se sting la fel de repede. Drumul care te conduce spre fericire este altul și este zilnic...” (Credere)
Nu accept slujbe care mă îndepărtează prea mult de familia mea.
A nega importanța muncii este o prostie, dar ar fi și mai grav să considerăm succesul cheia fericirii.
„(...) Trebuie să avem parte de muncă, este o parte importantă a vieții și te face să crești în multe feluri, dar nu poate absorbi complet oamenii. Ar trebui să încercăm să găsim un echilibru între viața privată și carieră, deoarece afecțiunea este fundamentală: când vin acasă și fiica mea îmi zâmbește sau îmi spune o anecdotă amuzantă, simt o bucurie de nedescris. De aici, de exemplu, alegerea mea de a nu accepta slujbe care m-ar duce, poate ani de zile, departe de cei dragi.” (Credere)
În copilărie eram un băiat de altar și m-am gândit să devin preot.
Paolo Rossi era băiatul altarului parohiei sale și, în ceea ce privește mulți fotbaliști, talentul său pentru minge s-a manifestat chiar acolo când avea 10 ani. Biserica, a doua sa casă și preoții, în calitate de figuri fundamentale ale creșterii sale au avut un rol atât de important încât l-au făcut să dorească pentru o perioadă foarte scurtă să urmeze calea spre preoție.
„De când eram copil am frecventat Biserica: eram un băiat de altar și la vremea aceea în satul meu, Santa Lucia, o fracțiune din Prato, parohia era locul principal de întâlnire. Cred că mi-am descoperit pasiunea pentru fotbal chiar acolo: la 10 ani jucam în echipa înființată de Don Sandro. De fapt, am crescut printre preoți și era aproape firesc să am curiozitatea de a vedea cum se trăiește în seminar: ce au făcut ei, cum petreceau zilele. Nu am avut vocație la preoție, dar am vrut să fac, să zicem, un test mic, dictat de simpatia pe care am simțit-o față de acea lume. Așa că am frecventat seminarul timp de o săptămână, dar imediat mi-a fost clar că nu a fost drumul meu.” (Credere)
Credința mă ajută în momente dificile și îmi oferă siguranța că moartea nu este sfârșitul.
Crescut cu pâine și oratoriu, Rossi a putut să-și formeze credința, un cârlig solid în vremuri grele care i-a dat o certitudine: moartea nu este ultimul cuvânt.
„Generația mea a fost o generație în care valorile creștine erau încă importante: erau o parte integrantă a culturii noastre și pătrundeau comportamentul nostru. Personal, credința m-a ajutat foarte mult, mai ales în momentele de dificultate. Nu sunt bigot, dar cred cu tărie că trecem pe acest Pământ și că nu se termină totul după moarte. Printre altele, din punct de vedere fotbalistic, am jucat timp de patru ani într-o echipă din Florența, care se numea Cattolica Virtus din Comunitatea de tineret San Michele: era o realitate competitivă foarte apreciată la nivel regional, administrată de doi preoți. Unul dintre cei doi a fost Don Ajmo Petracchi și am rămas în contact cu el după aceea, până a murit în 2001.” (Credere)
Legătura cu Don Ajmo
Cu Don Ajmo, campionul menține o legătură epistolară prețioasă, preotul îi trimite cărți pentru a citi pentru a-și aprofunda spiritualitatea:
„(...) de exemplu poeziile lui Rabindranath Tagore. Îmi amintesc încă anii petrecuți cu comunitatea de tineret din San Michele cu multă afecțiune: am crescut acolo nu numai din punct de vedere tehnic, ci și uman. Întotdeauna mi-a plăcut mediul care se respira în acea echipă...” (Credere)
Fotbalul astăzi?
Mă tem că nu există nici măcar timp pentru a face legături puternice.
„Începând cu anii 90, lumea fotbalului s-a schimbat profund. Generația mea a fost probabil generația care a rupt gheața: ulterior companiile au intrat copleșitor în afacerile de fotbal, iar campioana a devenit cea bogată și faimoasă. Sincer, nu îi invidiez: probabil că am câștigat mai puțin, dar am trăit într-o epocă în care fotbalul mai avea ceva romantic și era destinat și la nivel de prietenie. Am fost foarte aproape de mulți jucători pentru că, jucând împreună, am devenit prieteni. Astăzi este mai dificil să se întâmple acest lucru, și din cauza schimbărilor frecvente ale echipei. Mă tem că nu există nici măcar timp pentru a face legături puternice.” (Credere)
Legăturile puternice, care rămân cel mai frumos gol al unei cariere sub lumina reflectoarelor, au fost plantate de inima lui Paolo Rossi atât în ghetele de fotbal, dar mai ales în viață.
Sursa: aleteia.org
Traducerea: Ioan – Ștefan Dumitraș
