De multe ori în viață ne angajăm să facem ceea ce vrem și nu ne deschidem cu libertate la ceea ce cere Dumnezeu de la noi.
Sfântul Ignațiu o descrie într-o rugăciune: „Primește, Doamne, și acceptă toată libertatea mea, memoria mea, intelectul meu, întreaga mea voință, tot ceea ce am și posed; Tu mi-ai dat toate aceste lucruri, la Tine, Doamne, le întorc; toate sunt ale Tale, fă cu ele după voința Ta; Dă-mi iubirea Ta și harul Tău, și acestea singure, îmi sunt de ajuns”.
Ce sunt dispuși să-i dăruim lui Dumnezeu? Libertatea noastră. Sunt cuvinte puternice. Libertatea este un dar sacru. Noi nu vrem să ne desprindem. Pierderea libertății înseamnă a nu mai fi liberi să decidem. Pare mult.
Memoria mea. Ceea ce am păstrat ca și sacru în suflet. Dă-i ceea ce am trăit, istoria mea personală.
Intelectul meu. Pentru a accepta că nu trebuie să înțeleg totul. De câte ori în viață vrem să avem totul bine ordonat! Ne dorim ca piesele de puzzle să se potrivească perfect. Privim înainte și înapoi, dorind ca viața noastră să aibă o ordine perfectă. Nu este așa și suferim. Dăruim intelectul, acceptând posibilitatea de a trăi fără a înțelege, fără ca totul să aibă un sens, o logică acceptabilă.
Voința mea. Pentru a nu-mi dori nimic altceva decât ceea ce vrea Dumnezeu.
Inima mea. Pentru a nu iubi nimic altceva decât ceea ce iubește Dumnezeu. Este un gest frumos.
Uneori ne simțim depășiți de viață, în imposibilitatea de a continua să vâslim în larg. Avem nevoie doar de harul lui Dumnezeu și de iubirea Sa, pentru ca viața noastră să rodească în alte inimi. Rodim dacă ne dăruim, dacă nu ne rezervăm urmărindu-ne propriile dorințe.
Traducere: Liviu Ursu
