„Sfântul Anton, abate, înflăcărat de iubirea ta, a ştiut să primească invitaţia evangheliei cu o angajare totală şi cu o bucurie profundă. Impulsionat de harul tău în a-l urma pe Cristos cu o inimă liberă şi curată, a împărţit toate darurile sale săracilor. Învingând cu tăria sufletului slăbiciunea trupului, a trăit în perfectă comuniune cu tine, o, Părinte, în aspra solitudine a pustiului!”
Cu aceste foarte scurte trăsături de penel, liturgia ambroziană rezumă itinerariul spiritual al aceluia care a devenit patriarhul eremiţilor. Drumul său a fost unul de adevărată sfinţenie şi înlocuieşte martiriul sângeros, aşa de frecvent în timpul persecuţiilor, dar devenit mai rar după pacea constantiniană. Etapele acestei noi vieţi de sfinţenie ne-au fost descrise magistral de sfântul Atanasiu, episcop de Alexandria, cunoscător profund al experienţei spirituale a sfântului Anton.
Chemarea
Anton, născut în jurul anului 251 dintr-o familie înstărită de agricultori, în localitatea Coma, actualul Qemans, aproape de Heracleopolis, în partea centrală a Egiptului, a rămas orfan de ambii părinţi la 18-20 de ani, având de administrat un patrimoniu constituit din pământuri şi o soră mai mică de educat.
Asistând într-o zi la Liturghie, a fost profund mişcat de cuvintele Evangheliei: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino şi urmează-mă”2.
Ascultase de atâtea ori această invitaţie a lui Isus, dar acum o simţea ca fiindu-i adresată în mod personal. Cere sfat persoanelor care se ocupau de cunoaşterea lui Dumnezeu, îşi vinde bunurile şi, lăsându-şi ceea ce era indispensabil pentru a se putea întreţine prin propria-i muncă şi pentru a avea grijă de sora sa, se retrage la ţară într-o cocioabă.
În felul acesta şi-a început viaţa ascetică, făcută din detaşarea faţă de lume, din muncă şi din rugăciune. Anton dorea să pună în practică evanghelia, cu simplitate, asemenea apostolilor şi primilor creştini.
Experienţa sa înainta foarte bine: experimenta lumina şi bucuria interioară, se simţea liber de impulsurile cărnii şi cuvintele Scripturii – acum avea tot timpul pentru a le medita – i se revelau într-o profunzime de neimaginat. Munca nu-l distrăgea şi rugăciunea sa era continuă.
Trecură câţiva ani şi au apărut şi primele încercări. Acest stil de viaţă solitară nu era, în fond, o ciudăţenie, dacă marea majoritate a oamenilor şi chiar oamenii Bisericii nu-l urmau? Nu era oare un semn de egoism faptul că şi-a lăsat sora în grija altora, chiar dacă era vorba despre o comunitate de fecioare? Şi apoi, de ce să trăieşti de unul singur pentru toată viaţa, dacă bunul Dumnezeu ne dă posibilitatea să formăm o familie?
El constată cu surprindere că, în timp ce, în prima perioadă, atracţia bunurilor materiale şi instinctul cărnii erau nu numai îmblânzite, dar păreau să fi dispărut în totalitate, acum, acestea se întorceau cu o forţă reînnoită, aproape de nestăpânit.
Până în acel moment, maestrul divin îl condusese de mână şi îl făcuse să guste bunurile cereşti, acum, prin această încercare, îl chema la o nouă maturitate: tânărul Anton, cu acea libertate pe care fiecare persoană umană o primeşte din partea Creatorului pentru a putea iubi, trebuia să-l aleagă pe Dumnezeu ca unicul bine al vieţii sale.
Lupta dură
A cerut ajutor altor asceţi şi aceştia i-au spus să nu se înspăimânte, ci să meargă înainte cu încredere, deoarece Dumnezeu era cu el. Era necesar, însă, să facă un pas înainte: să se dezlipească de ultimele lucruri pe care încă le poseda şi să se retragă într-un loc şi mai izolat.
Anton şi-a vândut coliba şi puţinul pământ, a împărţit ceea ce a câştigat săracilor şi, gol, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, acoperit doar de o ţesătură aspră, a mers să locuiască într-un vechi mormânt săpat în stânca unei coline, nu departe de satul său. Un prieten îi aducea din când în când o bucată de pâine, urmând ca restul hranei să fie constituit din ierburile câmpului şi fructe de pădure.
Aici, asceza devine mai exigentă şi unirea cu Dumnezeu mai profundă. Anton, pentru a nu pierde timpul, se concentra asupra momentului prezent. Aşa ni-l descrie sfântul Atanasiu: „El nu-şi amintea de timpul scurs, dar, în fiecare zi, ca unul începător în asceză, se străduia să înainteze mai mult, repetându-şi continuu cuvintele sfântului Paul: «Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop». Îşi amintea şi de cuvintele lui Ilie: «Pentru viaţa Dumnezeului oştirilor, în prezenţa căruia mă aflu, astăzi eu însumi mă voi prezenta înaintea lui». El însuşi nota că Ilie, spunând astăzi, nu ţinea cont de timpul trecut. Deci, ca şi cum ar fi fost întotdeauna la început, în fiecare zi se străduia să-şi amintească faptul că trebuie să apară înaintea lui Dumnezeu: curat cu inima şi gata să asculte de voinţa sa, şi nu a altuia”.
După un anumit timp de şedere permanentă în grota-mormânt Anton a traversat o teribilă obscuritate spirituală şi a avut impresia atunci că este un sărman visător, abandonat de Dumnezeu. A reuşit totuşi să persevereze, alimentându-se din credinţa curată în cuvântul lui Dumnezeu şi împlinind zi după zi voinţa divină, aşa cum îl învăţaseră maeştrii săi. Când, la sfârşit, Dumnezeu l-a umplut de lumină, el l-a întrebat: „Unde erai? De ce nu ai apărut încă de la început pentru a mă elibera de suferinţele mele?”. Şi atunci, a auzit un glas spunându-i: „Anton, eu eram aici, cu tine, şi te asistam în lupta ta…”
Chemarea pustiului
Locul de refugiu a fost descoperit de concetăţenii săi şi Anton a plecat şi mai departe, spre Marea Roşie. Pe Munţii Pispir era o cetate abandonată, locuită numai de şerpi, dar, în compensaţie, acolo se găsea o apă foarte bună. Anton s-a mutat acolo, în 285, şi acolo a şi rămas timp de douăzeci de ani.
Dar de ce fugea el aşa de departe de toţi, în locuri tot mai pustii? Dorea o viaţă liniştită, departe de preocupările umane şi de acele neplăceri pe care le aduceau mulţimile de bolnavi şi de curioşi celor care se bucurau de faimă de sfinţenie?
Motivul profund era altul. Anahoreţii se simţeau chemaţi să retrăiască pagina evanghelică despre Isus care, condus de Spiritul Sfânt, s-a retras în pustiu „pentru a fi ispitit de diavol”.
Exista convingerea comună că numai solitudinea ar permite unei creaturi umane să se purifice de toate tendinţele rele, personificate în figura biblică a diavolului, şi să devină astfel omul nou, Isus. „Solitudinea – explică L. Bouyer – este o încercare teribilă, deoarece face să scârţâie şi să pocnească în bucăţi emailul siguranţelor noastre superficiale: ea ne descoperă abisuri necunoscute, pe care cu toţii le purtăm în noi, şi ne descoperă că aceste abisuri sunt infestate: nu este vorba numai de descoperirea profunzimilor sufletului nostru, ignorate de noi înşine, dar şi de puterile obscure care sunt ca şi implantate, şi faţă de care rămânem, în mod fatal, sclavi până când nu ne vom fi dat seama de ele. Şi, pentru a spune adevărul, această conştiinţă ne-ar strivi dacă nu ar fi luminată de lumina credinţei. Numai Cristos poate să ne descopere misterul nelegiuirii, deoarece el singur, astăzi, în noi, ca odinioară pentru noi, poate să-l înfrunte cu succes”.
Sub această lumină, luptele anahoreţilor vor să prezinte plastic un adevăr evanghelic: actualizarea promisiunilor baptismale, alegerea personală a lui Dumnezeu. Desigur că numai persoanele psihic sănătoase puteau înfrunta o asceză aşa de austeră cum era aceea a anahoreţilor, şi nu rare au fost cazurile celor care nu au rezistat sau şi-au ieşit din minţi, luând drept lumini divine sau ispite ale diavolului propriile imaginaţii.
Nu era şi cazul lui Anton. De fapt, după mai mulţi ani de viaţă ascunsă, unii monahi îi vor descoperi ascunzătoarea. „Atunci, cei care au mers la el l-au văzut pentru prima dată afară din fortăreaţa sa. Ei s-au minunat să constate că condiţia fizică s-a păstrat aceeaşi, neîngrăşându-se din cauza lipsei de mişcare, neslăbind din cauza posturilor şi a luptelor cu diavolul: era aşa cum îl cunoşteau dinaintea retragerii sale. Curat din punct de vedere spiritual, el nu era nici apăsat de durere, nici atras de plăcere; în el nu era nici râs şi nici tristeţe; mulţimea nu-l tulbura, persoanele care-l salutau nu-i aduceau o bucurie excesivă: era mereu el însuşi, condus de raţiune, conform naturii”.
Expresia „condus de raţiune, conform naturii” voia să spună că el dobândise de acum o natură (logică), adică conformă cu „Logos”-ul, cu Cuvântul: devenise asemenea lui Cristos şi putea să spună şi el asemenea sfântului Paul: „Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine”.
Anton era, fără îndoială, un sfânt cu picioarele pe pământ şi putea să se conducă nu numai pe sine însuşi, dar şi pe numeroşii discipoli care veneau să fie sfătuiţi. După mai mulţi ani, de fapt, s-au format două grupuri de monahi care au fost la originea a două mănăstiri: una la răsărit de Nil şi alta pe partea stângă a fluviului. Fiecare călugăr avea grota sa solitară, dar asculta de un frate mai experimentat în viaţa spirituală. Apropierea şi dialogul cu Anton era un mare privilegiu, dar şi un serios angajament. El însuşi, întreţinându-se cu fraţii şi ajutându-i în drumul către Dumnezeu, nu se sustrăgea acestei munci.
În 307, a venit să-l viziteze călugărul sfânt Ilarion şi să-şi împărtăşească experienţele privind viaţa eremitică. În 311, Anton nu a ezitat să părăsească refugiul său atât de îndrăgit şi să alerge la Alexandria, unde se dezlănţuia persecuţia lui Maximian, pentru a-i susţine pe fraţi prin cuvântul său şi cu dorinţa ascunsă de a primi martiriul.
Aceste ieşiri ale sale în viaţa publică s-au înmulţit, dar întotdeauna pentru a sluji comunităţii creştine, pentru a-l sprijini pe sfântul Atanasiu împotriva denigratorilor şi pentru a profesa public credinţa sa catolică. Nimeni nu a dat o lovitură aşa decisivă ereziei ariene aşa cum a făcut-o el prin simpla prezenţă alături de Atanasiu. În apărarea episcopului i-a scris şi o scrisoare lui Constantin şi, dacă împăratul nu a ţinut prea mult cont de ea, aceasta a circulat între creştini şi a fost mai eficace decât toate decretele imperiale.
Atunci când Anton şi-a dat seama că şederea sa permanentă în locul retras de la Marea Roşie atrăgea prea mulţi curioşi, tulburând viaţa monahilor, a schimbat din nou locul, mergând în Tebaida. Unii dintre discipolii săi, doar cu câteva provizii asupra lor, s-au pus pe urmele sale şi atunci când au dat de el au făcut sărbătoare: ei i-au oferit hrană din ceea ce aveau asupra lor şi Anton a cules fructe din grădina sa.
Prezenţa sfântului a atras şi aici multe persoane doritoare de viaţă spirituală. „El i-a făcut pe mulţi să îmbrăţişeze viaţa solitară şi, în felul acesta, au apărut printre munţi mănăstiri, şi deşertul s-a populat cu călugări, cu oameni care renunţaseră la toate bunurile lor pentru a se înscrie în cetatea cerului”.
La 17 ianuarie 356, Anton ajungea la sfârşitul drumului său, acel drum pe care generaţii de monahi, în Orient şi în Occident, îl vor parcurge, amplificându-l şi adaptându-l la exigenţele timpului, fără însă a renunţa la genuina inspiraţie care îl călăuzise pe marele lor maestru.
