Într-o scrisoare din 2004, pe care papa emerit Benedict al XVI-lea a adresat-o seminariştilor, le-a povestit şi următoarea întâmplare din viaţa sa: „În decembrie 1944, când am fost chemat pentru înrolare în armată, comandantul companiei ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să facem în viitor. Am răspuns că doream să devin preot catolic. Sublocotenentul mi-a răspuns: «Dumneavoastră trebuie să căutaţi altceva. În noua Germanie nu mai e nevoie de preoţi»”.
Acest funcţionar nazist voia să spună, de fapt, că „noua Germanie” nu mai avea nevoie de Dumnezeu. Tocmai îi luase locul Hitler.
În afară de ideologiilor care îl exclud pe Dumnezeu din viziunea lor despre lume, ce se pretinde a fi universală, mai există şi alte concepţii, atitudini sau orientări ale vieţii care se lipsesc uşor de nevoia de Dumnezeu.
Abraham Maslow a explicat, în cunoscuta teorie a „piramidei nevoilor”, că nevoia de Dumnezeu se află la nivelul cel mai de sus al nevoilor umane, adică în ceea ce el numeşte „auto-transcendenţă”. Potrivit psihologului american, odată ajuns la un nivel, se trece la următorul nivel de nevoi, parcursul fiind dinspre baza piramidei spre vârf. Maslow e de părere că nivelul nesatisfăcut este cel care orientează comportamentul nostru.
Totuşi, aplicată istoriei mântuirii şi desăvârşirii creştine, parcă ceva din această teorie nu convinge. Cum se face că persoane atât de sărace, prigonite, bolnave, înjosite şi umilite – mulţi sfinţi, martiri şi nu numai –, au trăit deplin relaţia lor cu Dumnezeu? Cum de au reuşit să atingă cel mai înalt nivel al nevoilor umane, dacă au fost lipsite de toate mijlocele necesare pentru a se împlini la nivelul nevoilor „de la baza piramidei”? Sau cum se face că persoane împlinite la nivelul celor mai de bază nevoi nu fac niciodată „saltul” spre nevoile din „vârful piramidei”?
Mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu este dorit, căutat şi primit, de fapt, doar din momentul în care dobândim conştiinţa nevoii de el. Mi se pare că sfântul Augustin exprimă foarte bine acest adevăr când scrie: „În adâncul sufletului meu aveam nevoie, ca de o hrană lăuntrică, de tine însuţi, Dumnezeul meu. Din această cauză, sufletul meu era suferind şi, plin de bube, se arunca în afară, căutând hulpav şi în chip jalnic să-şi potolească mâncărimile, scărpinându-se de lucrurile sensibile” (Confesiuni, III, I, 1).
Isus însuşi a spus că „nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii” (Mt 9,12). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul nostru ne-a atras atenţia că, fără conştientizarea propriilor noastre slăbiciuni, răutăţi, limite şi păcate, şi deci a nevoii de iertare, vindecare, milostivire, har, viaţă şi mântuire, interesul nostru faţă de el va rămâne doar unul superficial şi formal: „Mă căutaţi... pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (In 6,26).
Cartea Apocalipsului vorbeşte astfel despre greşeala omului plin de sine şi autosuficient, care nu recunoaşte nevoia de Dumnezeu: „Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Ap 3,18).
În cartea best-seller, Înţelepciunea unui sărac, Eloi Leclerc construieşte o scenă captivantă din viaţa sfântul Francisc din Assisi, plecând de la recunoaşterea sărăciei noastre în raport cu frumuseţea lui Dumnezeu oglindită în creaţia sa. Fratele Leon, după ce contemplase puritatea unei ape curgătoare, i se adresează nostalgic sfântul Francisc: „O, dacă am putea avea şi noi măcar puţin din curăţia acestei ape”. Numaidecât, Sărăcuţul îl întrebă: „Ştii tu, frate, ce înseamnă să ai inima curată?”. „Inima ţi-e curată când n-ai nimic să-ţi reproşezi”, a răspuns imediat cu convingere Leon. „Acum pricep de ce eşti trist, i-a răspuns Francisc. Căci tot omul are mereu ceva să-şi reproşeze”. Sfatul lui Francisc nu se lasă aşteptat. „Nu te mai îngrijora atâta de curăţenia sufletului tău. Întoarce-ţi privirile la Dumnezeu. Admiră-l. Bucură-te să ştii că în el este toată sfinţenia... Asta înseamnă, frăţioare, să ai inima curată”.
Pr. Virgil Blaj
