Avem în evanghelia de astăzi o metamorfoză spectaculoasă: de la o femeie, urmașă a Evei, la o fiică a lui Avram și, în final, la o creatură nouă, eliberată, ce nu mai e obligată să privească doar țărâna, ci își poate ridica privirea înspre ceruri și îndrepta pașii pe urmele lui Cristos.
Iată misiunea pe care Isus o are cu fiecare dintre noi: să ne elibereze, transformându-ne din fii și fiice născuți din Adam și Eva, în oameni liberi.
Ce simbolizează de fapt nașterea din proto-părinții noștri? Legătura păcatului strămoșesc, ce ne afectează pe fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, de origine sau de starea socială.
Ne naștem cu asta și o purtăm cu noi până îl întâlnim pe Cristos. Sau până ne întâlnește El pe noi. Atunci ne dăm seama că suntem gârbovi și limitați, constrânși să privim doar țărâna.
În acest precis moment avem nevoie de un al doilea pasaj, acela al credinței. Isus o numește la sfârșitul evangheliei pe femeie "fiica a lui Avram". Iată semnul credinței, de care avem nevoie și noi. Avram este părintele nostru în credință, cel care se încrede în Dumnezeu dincolo de ceea ce poate înțelege. Cel dispus să-și sacrifice unicul fiu. Nu din inconștiență, nu din habotnicie sau fundamentalism religios, ci cu lacrimi în ochi, conștient de faptul că iubirea și bunătatea lui Dumnezeu față de noi nu trădează niciodată. Indiferent de limitata noastra înțelegere și percepție a realității. Un moment, cel al lui Avram, ce este chip al momentului răstignirii, în care o Mamă sfâșiată de durere la picioarele Fiului său răstignit, continuă să spere în cuvântul unui Tată ce niciodată nu dezamăgește.
Miracolele din viața noastră au nevoie măcar de fărâme dintr-o astfel de credință, dintr-o astfel de speranță, dintr-o astfel de iubire. Fărâme ce ne fac să percem prezența în viața noastră, indiferent de situația în care ne găsim, a unui Fiu al lui Dumnezeu ce s-a încovoiat împreună cu noi sub greutatea condiției umane, ce a luat pentru El forma Crucii. S-a încovoiat pentru ca noi să ne putem îndrepta și dezlegați de legătura păcatului, să ne putem îndrepta privirea înspre Cerul veșniciei lui Dumnezeu. Și privind Cerul, să ne îndrăgostim de el.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 13,10-17
În vremea aceea învăţa Isus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un spirit de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Isus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi dădea mărire lui Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Isus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: sase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avram fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.
