Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Nevoia de afectivitate… ne duce la Dumnezeu

 
Nevoia de afectivitate… ne duce la Dumnezeu
  • 28 Sep 2017
  • 3357

Să fim sinceri: avem nevoie de iubire. A spus-o Maslow, Rogers,… dar o spun şi alţii. O constatăm cu toţii! Necesitatea ca cineva să ne îndrăgească e reală. O componentă integrantă a fiinţei noastre. Mai conştienţi sau nu, mai simpli sau mai dichisiţi, inteligenţi sau proşti, celebri sau mai zăpăciţi… avem nevoie de iubire! Adică?

Dorim o stare. O energie pozitivă (uneori subiectivă) din partea celuilalt spre noi, ce ne asigură securitatea. O acţiune care determină şi stimulează în fiinţa noastră o cantitate de curaj. De bine. Un fel de certitudine că nimeni nu ne-ameninţă! S-auzi un „mulţumesc”, „felicitări”… sau un „salut” (cu zâmbetul deschis), sau „ce mai faci, ce dor mi-a fost să mai vorbim”… cuvinte, texte, declaraţii (gesturi) inedite de iubire… ce îţi produc un sentiment de bine. De afectivitate, acceptare, preţuire. Întreg mesajul receptat nu-ţi spune altceva decât că eşti în siguranţă, că cineva te-admiră şi că ai valoare. Aceasta te susţine: te poţi concentra, lucra, trăi cu chef, cu energie. Iată de ce avem nevoie de iubire! Opus acesteia, e ura: un fapt ce generează teama, agresivitatea şi teroarea. O energie negativă,… lucru pe care şi eu şi tu îl rejectăm deschis din existenţa noastră. E clar: fugim de lucruri negative şi căutăm afecţiune pozitivă.

Problema este alta: unde şi cum o căutăm? Unii încearcă sacrificii mari să dobândească cel puţin un gram de afectivitate. Alţii, mai norocoşi, se văd destul de mulţumiţi cu dragostea din viaţa lor. Adică unii studiază, cântă, construiesc, muncesc, dansează (inventează diferite chestii…) doar ca să cucerească  dragostea cuiva. În timp ce alţii, poate mai naivi, fără prea mult efort intelectual, deţin acelaşi monopol sentimental. De multe ori, afecţiunea devine motivul principal care-l determină pe om să se consume în întreaga viaţă. Că ştim sau nu, că recunoaştem explicit, sau că o acceptăm tacit, inconştienţi sau mai puţin: ne străduim cu toţii ca să dobândim un dram de simpatie sau iubire. Cerşim afecţiunea celuilalt! Prin forme diferite. Avem nevoie de aceasta! Încărcătura afectivă, pe care altul o îndreaptă spre persoana noastră ne umple existenţa. Ne garantează valabilitatea. Adesea însă, din păcate, facem şi compromisuri (pentru a dobândi aceeaşi cantitate de iubire). Alegem să schimbăm însăşi fiinţa noastră în contrariul ei: să spunem o prostie, o minciună, să renunţăm la eul nostru, la felul sincer de a fi, să renegăm principiile noastre… Adică încercăm cu orice preţ (greşit) să fim pe placul celuilalt. Să ne simţim mai acceptaţi. Vrem şi tânjim, prin şiretlic (cum ne pricepem) după o recompensă afectivă. Şi nu e bine. Căci poate fi şi altfel. Dacă nu ignorăm un lucru:

Că cineva ne-a declarat că ne iubeşte de dimineaţă până seara. Şi noaptea-n somn. Pe gratis. Fără ca tu să schimbi nimic la tine. E Dumnezeu. Nu ţi-a impus nicio condiţie. Nimic. Ci, pur şi simplu, El a declarat: „eu sunt iubire” (cf. 1In 4,8). Da: este iubire pentru tine. Acum. Aici. Oriunde vei dori! El îţi confirmă coerent acelaşi lucru: e iubire (şi nu din când în când) nu doar când merităm sau reuşim să fim mai buni. Nici când am bănui că suntem mai deştepţi, curaţi, sau pieptănaţi select. Ci totdeauna! Şi când suntem murdari şi singuri. Şi păcătoşi. Şi răi… El ne iubeşte extraordinar de mult. Fără condiţii! Aşa a stabilit din veşnicia sa. Problema este alta: că noi uităm. Sau ignorăm. Sau poate că ne-am construit greşit în cap nişte idei aiurea (despre noi şi Dumnezeu). Şi spunem eronat: „…am cam greşit, m-am cam îndepărtat de Dumnezeu… Eu ştiu… mă mai primeşte!?”. Atenţie, să nu pictăm iluzii! Căci (vrem/nu vrem) noi niciodată nu putem să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Îndepărtarea e o halucinaţie de-a noastră. El e mereu aproape. Şi Sf. Augustin spunea că Dumnezeu este mai intim mie decât aş reuşi să-mi fiu eu mie însumi. Iar dacă uneori avem un sentiment de depărtare, se datorează doar păcatului (e doar un sentiment!). Căci şi atunci, noi nu ne depărtăm, ci doar ne diferenţiem de Dumnezeu. Adică ne deosebim şi nu mai suntem cum i-ar fi plăcut să fim: în concordanţă cu chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26). Dar, sincer, rămânem tot iubiţi de Dumnezeu. Căci El chiar nu doreşte altceva. Aşa a stabilit: să te iubească. Spunea A. Goettmann, că Dumnezeu, oricând, privind spre noi, ne vede doar frumoşi. Adică ne valorifică şi preţuieşte ca pe fiii săi.

Iată cum se dezvoltă ideea de afectivitate: plecând doar de la Dumnezeu. Şi doar cu el ne împlinim în mod real aceeaşi necesitate. Este util numai să constatăm că mai întâi el ne-a iubit pe noi. Pe tine şi pe mine. Şi face acest lucru şi în continuare. Papa Benedict al XVI-lea ne amintea că, undeva, ascunsă sub orice dorinţă din fiinţa noastră, stă practic o dorinţă după Dumnezeu. La fel este şi cu nevoia ta (şi-a mea). El a sădit-o în noi de la început. Ca să ne-ajute. Să ne putem întâlni cu el. Chiar prin nevoia de afectivitate!

 

de Pr. Bogdan Emilian Balașcă

 



Sursa:mesagerulsfantulanton.com

Știri din aceeași categorie