Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Cât știm și ce facem cu cunoașterea pe care o posedăm?

 
Cât știm și ce facem cu cunoașterea pe care o posedăm?
  • 07 Iul 2016
  • 3125
Educaţia presupune, în principiu, două componente acţionale: un proces de cunoaştere şi dumirire în raport cu lumea în care trăim şi o transformare continuă de sine şi a comportamentului pe care îl edificăm în raport cu semenii noştri. Ambele laturi sunt interdependente, simultane, se potenţează şi se presupun reciproc şi trebuie împlinite în virtutea unor valori autentice ale umanităţii. În cele ce urmează ne vom referi doar la prima latură invocată, în lumina unor determinări pe care principiile psihopedagogice şi deontologice ni le propun şi de care ar trebui să ţinem seama.

Trăim într-o perioadă în care se valorizează maximal competenţele practice, abilităţile acţionale, asistând la o periferizare sau chiar la o blamare a cunoştinţelor. Problema este că până la a şti să faci ceva, trebuie să ai o idee despre ceea ce urmează să întreprinzi, or asta presupune acumularea unui bagaj incipient de cunoştinţe; cu alte cuvinte, cunoaşterea devine un prealabil al acţiunii şi al lucrului bine făcut.

Acumularea şi interiorizarea unor cunoştinţe presupun mobilizare interioară, efort, caznă, jertfă. Ştiinţa nu „cade” din cer, nu ne este „turnată” de cineva în minte. Repudierea efortului propriu constituie un mit fals care conduce la deprecierea şi fetişizarea educaţiei. De bună seamă, educaţia presupune şi momente relaxante, chiar ludice, dar a „lua în joacă” totul conduce la o viziune falsă despre antrenamentul şi dezvoltarea cognitivă a celui care învaţă.

Un program responsabil de învăţare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are uzanţă imediată, ci şi anumite constante ce ţin de instrumentarul de cunoaştere, de înţelegere sau de apreciere a lumii. Nu cunoştinţe trebuie pre-date persoanei, ci căi de a ajunge la ele, de a le înţelege sensul şi a le valorifica în contexte posibile. O educaţie autentică trebuie să se aşeze pe un raport inteligent între valoarea perenă şi valoarea circumstanţială, între constant şi tranzitoriu, între proximitate şi îndepărtat, între contingent şi veşnicie.

De asemenea, structurile de cunoaştere ale omului nu se pot dezvolta doar pe baza unui simplu joc formal, lipsit de un anumit „miez”, de idei cu o anumită consistenţă sau cu referire la ceva. Mintea nu se dezvoltă de la sine, nu funcţionează „în gol”, ci dacă este „încărcată” cu ceva specific rostului ei. Cunoştinţa, ca „materie” sau „conţinut” al minţii, se constituie în factor ce „presează” ca şi structurile de înţelegere să se dezvolte ascendent pe mai departe.

Cunoştinţa este un prealabil, un instrument care asigură o extensie sau o adâncire a cunoaşterii înspre zone care, la un moment dat, se deschid către conduite mai complexe precum legarea şi integrarea ideilor, aplicarea acestora în practică, responsabilizarea în raport cu consecinţele concretizării şi utilizării plusului de ştiinţă la care ajungem. În mod normal, copilul va cunoaşte lumea la început în mod difuz, progresiv, parcelat (în familie, de pildă), după care, ajuns în şcoală, va fi introdus în cunoaşterea lumii analitic, metodic, parcelat (prin disciplinele clasice de învăţământ) pentru ca, mai târziu, pe trepte mai înalte de învăţământ, să ajungă la abordări integrate, la sinteze, la abordări inter şi trans-disciplinare (la nivel de liceu, de pildă) ca, mai apoi, să „revină” la abordări analitice, de adâncime, specializate, profesioniste în raport cu domenii de cunoaştere sau acţiune foarte aplicate (la nivelul educaţiei universitare). Această viziune spiralată oferă un tablou grăitor al raportării la capitalul cognitiv în diferitele cicluri de învăţământ.

În ultimă instanţă, scopul educaţiei intelectuale îl reprezintă câştigarea unei maturităţi în ce priveşte cunoaşterea şi evaluarea a ceea ce ştim. A fi autonom, din acest punct de vedere, înseamnă a judeca cu propriul cap ştiinţa altora, a căuta explicaţii, a refuza prejudecăţile, a fi inventiv, critic şi obiectiv cu propriile puncte de vedere. A fi autonom mai poate însemna să cauţi să şi produci, la un moment dat, explicaţii proprii, să concepi perspective explicative şi argumentative personale, să inovezi cunoaşterea, să o extinzi prin interpretări multiple. Educaţia pentru valorile cunoaşterii presupune nu numai acumulare sau creare de explicaţii ştiinţifice; ea înseamnă şi fasonare a unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de cunoaştere; ea îndeamnă la o anumită solidarizare cu adevărul, fără a aluneca în dogmatism; ea înseamnă un anumit gust al preciziei, fără a cădea în capcanele fixismului.

Prin educaţia intelectuală elevii trebuie să posede nu numai informaţii, ci şi informaţii despre felul cum se accede la ele, cum se prelucrează, cum se interpretează. A fi „deştept” înseamnă să ştii să gestionezi propria cunoaştere, să o supraveghezi, să te poziţionezi, uneori, „deasupra” sau „înafara” ei.  În acelaşi timp, o astfel de educaţie trebuie racordată la un context axiologic. Se va avea în vedere nu numai transmiterea ştiinţei, dar şi a conotaţiilor sale axiologice care o semnifică şi-i reliefează valenţele pozitive sau negative. Numai aşa individul va reuşi să semnifice, în cunoştinţă de cauză, descoperirile ştiinţifice şi – mai ales – consecinţele acestora, să sancţioneze operativ acele desfăşurări aplicative, tehnologice care ajung să pună în chestiune destinul firesc al omenirii.


Şi, legat de vicisitudinile cunoaşterii umane, ar mai trebui să ţinem cont de un fapt: regularizările cognitive şi liniile de demarcaţie nete nu există decât în mintea noastră, ca nişte instrumente ale raţionalizării şi cunoaşterii. Una este mintea noastră, alta e realitatea oglindită în ea. A ambiţiona să translăm sau să impunem şi lumii dinafară propriile construcţii interne, asta presupune o mare infatuare. Atitudinea geometrizantă ne ajută să „înfruntăm” o realitate caracterizată prin complexitate, evanescenţă, efervescenţă. Este adevărat că, pentru a cunoaşte ceva, trebuie să delimităm probleme, să parcelăm zone de investigare, să focalizăm mintea disciplinat, să construim proceduri. Acestea nu valorează nimic dacă nu au un corespondent şi nu „rezonează” cu ceva exterior lor.
Cunoştinţele sunt, într-un fel, asemenea unor schele, la care recurg constructorii, pentru o anumită perioadă, pentru a înălţa nişte edificii. Important este ce rămâne după ele…
 

Constantin Cucoș

 



Sursa:mesagerulsfantulanton.com