Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


7 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Istoria culorilor în Liturghie. De ce le-a apărat Biserica întotdeauna în fața tendințelor „protestante”?

 
Istoria culorilor în Liturghie. De ce le-a apărat Biserica întotdeauna în fața tendințelor „protestante”?
  • 16 Mar 2015
  • 5607

Știm bine că Liturghia este o parte integrantă a Tradiției catolice. Ea nu este o invenție a omului, deoarece a fost instituită de către Isus Cristos în Taina Euharistică și perfecționată de către El însuși în timpul celor patruzeci de zile de după Înviere, așa cum Tradiția ne învață. Totuși, este interesant să ne întrebăm, după 2000 de ani de creștinism, asupra istoriei evoluției unei părți simbolice foarte importantă a Liturghiei, care este culoarea.
    
În prezent, culorile îngăduite pentru celebrări, cel puțin în ritul roman, sunt opt: violet, alb, auriu, verde, roșu, albastru, roz, negru. Fiecare dintre acestea are un înțeles specific. Dar cum s-a ajuns la aceste culori? De la început creștinii au folosit aceste tonuri sau a existat o evoluție?
    
De fapt, în riturile cele mai vechi (de exemplu, ritul din Ierusalim), veșmântul purtat în timpul slujbelor de duminică era pur și simplu o tunică, rareori din lână, de nuanță albă, care amintea chintesența cristologică de puritate, inocență, haina albă a Mielului Divin. O culoare care amintea albul, dar, de fapt, nu era, deoarece tehnicile de albire ale țesuturilor erau lente și costisitoare, astfel încât, de fapt, aveau diferite nuanțe de gri.
    
Din secolul al VII-lea, au început să se răspândească diferite culori, și împreună cu ele, unele linii liturgice, care nu au obținut nici un efect, decât la nivel local. Culorile principale au devenit trei, care reprezintă culorile clasice folosite încă din antichitate: roșu, alb și negru. Din aceste culori erau folosite anumite nuanțe, în funcție de sărbătoarea care se amintea. Așa s-a ajuns la trei nuanțe de roșu, două de alb și două de negru, diferențiindu-se una de cealaltă prin intensitate și luminozitate, însumând în total șapte culori diferite. La cele trei nuanțe de roșu a început să se adauge auriul, care de fapt era mai mult un galben, apoi verde, violet și chiar gri. Adesea, semnificația culorilor, deși existau unele orientări generale și mai puțin clare, erau subiectul de interpretare al celebranților. Din acest motiv erau unii preoți care celebrau Paștele cu veșminte albe, alții cu veșmite roșii sau chiar verzi.
    
Din secolul al VIII-lea, a început o discuție între teologi și episcopi cu privire la necesitatea utilizării culorilor în timpul Liturghiilor. Au existat două curente de gândire, reprezentate de călugării de la Cluny și de cistercieni. Primii susțineau natura luminoasă a culorii și, prin urmare, superioară materiei, care urma să fie folosită în mod absolut în timpul oficiilor divine. Cei din urmă au sprijinit natura materială a luminii și, prin urmare, incomodă de utilizat în timpul Liturghiilor, unde se exaltă o natură în mod radical opusă, acea natură spirituală a lui Dumnezeu. Așa numita cromofobie (frica de culori), deși combătută de către papi și episcopi încă din jurul anilor 1000, a supraviețuit de-a lungul Evului Mediu, influențându-i și pe exponenții Reformei protestante, care negau orice utilizare de imagini și culori, considerându-le pură vanitate.
    
Odată cu secolul al XII-lea, s-a încercat să se dea o uniformitate culorilor în riturile Bisericii. Liturgiștii epocii erau unanimi în atribuirea de înțelesuri specifice celor trei culori principale. Roșul era culoarea Patimii, a martiriului și a Spiritului Sfânt; albul era culoarea pascală, în timp ce negrul era culoarea abstinenței, penitenței și doliului. Violetul era considerat un înlocuitor al negrului în anumite cazuri. Culorile gri și galben erau considerate înlocuitori ai albului. Din acest motiv violetul a început să înlocuiască negrul în timpul Adventului. Cardinalul Lothar de Segni (devenit Papa Inocențiu al III-lea), a scris între 1194 și 1195 un tratat intitulat „De sacro sancti altari mysterio”, în care vorbește și despre culorile liturgice. Ajuns pe scaunul apostolului Petru, Inocențiu al III-lea a preluat textul cu intenția de a standardiza culorile liturgice în toate eparhiile, chiar și în cele mai îndepărtate de Roma și cu rituri diferite de cel roman. Până la Conciliul din Trento, în acest tratat se găsește semnificația definitivă a culorilor liturgice și trimiteri precise a calendarului liturgic, pentru a evita interpretările neclare ale celebranților: roșu, culoarea Patimii, a martiriului și a Spiritului Sfânt, se utilizează doar în sărbătorile Apostolilor, ale martirilor, ale Sfintei Cruci și de Rusalii; alb, culoarea Pascală prin excelentă, se utilizează în sărbătorile îngerilor, ale fecioarelor, ale mărturisitorilor, în Joia Mare, de Paști, Crăciun, Bobotează, Înălțarea Domnului și de sărbătoarea Tuturor Sfinților. Negrul, doliu și penitență, urma să fie folosit pentru morți, în Advent și în Postul Mare. În celelalte zile, se utiliza doar culoarea verde, deoarece - scrie Inocențiu al III-lea în tratat - este vorba despre o culoare între roșu, negru și alb. Violetul poate înlocui uneori negrul, iar galbenul poate înlocui, în cazuri particulare, doar verdele.


Este interesant de notat faptul că violetul, la momentul respectiv, nu a fost așa cum îl știm astăzi. Era vorba mai degrabă de un albastru foarte închis, cu tendințe mai mult spre indigo. Multe veșminte vechi, care nouă ne par a fi albastru închis, erau considerate violet de către medievali. Albastrul era complet înlăturat din Liturghie, fiind considerat o culoare barbară, și prin urmare de origine păgână. În ciuda acestei concepții, încă din secolul al IX-lea, în special în Franța carolingiană, a început să se răspândească în biserici albastrul, ca și culoare simbol al cerului, în ceea ce privește frescele și vitraliile. Sfinții erau reprezentați cu veșminte albastre, pentru a simboliza prezența lor în Paradis. Nu existau veșminte de culoare albastră de utilizat în liturgie.
    
Pentru introducerea albastrului în liturgie, ca și culoare de utilizat în sărbători mariane, trebuie să acceptăm secolele XIII-XIV. Această culoare a fost introdusă pentru prima dată în Spania, în ritul mozarambic. Treptat, această culoare liturgică s-a răspândit și în celelalte părți ale Europei, dar culoarea permanentă pentru săbătorile mariane a rămas tot albul. De exemplu, în ritul roman, care a suferit influențe semnificative din ritul galican, culoarea albastră nu va fi inclusă oficial în rândul culorilor liturgice.
    
În perioada barocă (secolul al XVII-lea), au fost introduse noi culori liturgice: auriu și roz. Prima, deja în vogă ca și substitut al albului și al verdelui, a fost utilizat mult în ritul roman pentru sărbătorile mariane, în locul albastrului spaniol și al albului roman precedent. De asemenea, multe statui ale Fecioarei, având veșmântul albastru, au fost revopsite în culoarea aurului. S-a stabilit că auriul, simbol al măreției lui Dumnezeu, ar putea înlocui orice culoare, cu excepția violetului și a negrului, culori de penitență. Culoarea roz, noutate absolută, a fost introdusă doar pentru duminicile „gaudete” (a treia din Advent), și „laetare” (a treia din Postul Mare), ca o combinație între violet (folosită în Advent și Postul Mare) și alb (întrucât aceste două duminici amintesc bucuriile Nașterii și Învierii).

Traducere: Liviu Ursu

 



Sursa:www.iltimone.org

Știri din aceeași categorie