Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


3 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Despre mitul pacifismului creștin

 
Despre mitul pacifismului creștin
  • 12 Feb 2015
  • 3962

„Trebuie să existe un oarecare bine într-o viață de lupte, fiindcă atâtor oameni buni le-a plăcut să fie soldați. Trebuie să existe un oarecare bine și în ideea de non-rezistență, fiindcă atâtor oameni buni pare să le placă să fie quakeri. Tot ce a făcut Biserica (mult sau puțin) a fost să împiedice în egală măsură aceste două lucruri bune să se elimine unule pe celălalt. Ele au coexistat. Cei cu temperamentul lui Tolstoi, având toate scrupulele unor călugări, au deveni, pur și simplu, călugări. Quakerii au devenit un club în loc să devină o sectă. Călugării au spus tot ce spune și Tolstoi; au revărsat un șir de lamentații lucide despre cruzimea războaielor și despre deșertăciunea răzbunării. Însă cei ca Tolstoi nu au chiar atât de multă dreptate încât să stăpânească întreaga lume, iar în epocile credinței nici nu li s-a permis să o stăpânească. Lumea nu a pierdut ultimul atac al lui Sir James Douglas, nici drapelul Fecioarei Ioana. Iar uneori această blândețe și această încrâncenare pură se întâlneau și își justificau îmbinarea; paradoxul vestit de toți profeții era împlinit, iar în inima Sfântului Ludovic, leul sta lungit alături de miel (cf Isaia 11,6). Însă țineți minte că acest text este prea simplist interpretat. E mereu luat drept sigur, mai ales în tendințele noastre tolstoiene, faptul că, atunci când leul e lungit alături de miel, devine asemenea mielului. Însă această înseamnă anexare brutală și imperialism din partea mielului. Înseamnă pur și simplu că mielul îl absoarbe pe miel, în loc ca leul să îl mănânce pe miel. Adevărata problema este următoarea: poate leul să doarmă alături de miel păstrându-și totuși ferocitatea regală? Aceasta este problema pe care Biserica a înfruntat-o; și acesta e miracolul pe care l-a împlinit ea.” (G. K. Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală)

(...)

 „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. Ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. Când arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numeste că sunt fudul și că nu-mi iubesc aproapele.”

“Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Fraza e clară și regimurile totalitare cer credinciosilor să le dea ascultare si respect. Iar mulți crestini, care-și confunda religia cu prostia, sar și ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent.

Dăm Cezarului – se tălmăcește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecință.  Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man și puterea civilă in ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoasterea supremației sale spirituale, aservirea conștiintei și procedeaza la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativității contractului: identitatea părților. Lui Cezar i s-a substituit Mamona.

Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și lui Mamona ce este al lui Mamona, ci, mai mult, a stabilit că nu poți sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Diavolul: să incheiem un pact. – Credinciosul: Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoastem și tu și eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiți că doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie unui adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)



Sursa:alinvara.wordpress.com