În fiecare zi, ne uităm în oglindă ca să ne aranjăm părul sau să ne machiem. Ne întrebăm dacă suntem frumoși, dacă trebuie să ascundem un defect sau să înfrumusețăm o anumită parte a feței sau a corpului nostru. Dar dacă am transpune toate aceste întrebări și gesturi în viața noastră spirituală?
Vă amintiți cu siguranță de acea regină foarte frumoasă și foarte rea din povestea Albă-ca-Zăpada? În fiecare zi, ea își întreba oglinda: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?”. Iar oglinda, care nu putea minți, i-a mărturisit într-o zi că există cineva mai frumoasă decât ea. Regina a fost atât de întristată încât a decis să o elimine pe acea îndrăzneață.
Să nu credeți că doar regina din acest basm își consultă oglinda. Cine poate spune că nu are nevoie de o oglindă care să-i redea o imagine ce îi place? Ne uităm în oglindă, ne examinăm în reflexia ei, ne observăm în mii de feluri. De ce? Ca să vedem dacă totul este în regulă. Ca să verificăm dacă realitatea corespunde imaginii pe care ne-o facem despre noi înșine.
Privirea celorlalți
Ne este atât de frică să nu corespundem imaginii pe care vrem să o oferim. Avem atât de mare nevoie ca cineva – fie și oglinda noastră – să ne spună: „Ești foarte frumoasă! Ești bine făcut! Imaginea ta este fără defect!”. Ne temem teribil să nu scăpăm din vedere acel mic detaliu care ne va da de gol în fața celorlalți, care va stârni zâmbete, șoapte pe la spate, chicoteli atunci când nu suntem de față!
În secret, ne întrebăm oglinda. O facem și pentru că ne place să ne privim. Găsim o plăcere aparte în a ne contempla pe noi înșine. Deoarece nu suntem siguri că ceilalți ne apreciază la adevărata noastră valoare, măcar ne putem spune nouă înșine ceea ce ne-ar plăcea să auzim de la alții. Uneori, chiar vorbim cu reflexia noastră. Ne supraveghem imaginea.
În funcție de moment, fie ne liniștim, fie ne descurajăm. Uneori ne plăcem, alteori ne detestăm. Ce nu am face pentru a ne îmbunătăți imaginea? Și astfel începe dialogul cu oglinda: trebuie să adăugăm puțină culoare, să schimbăm o tunsoare, să purtăm un accesoriu, să ascundem un punct negru inestetic? Oglinda ne dă multe bătăi de cap.
Dar cea mai exigentă dintre toate oglinzile este privirea celorlalți. Ea ne reflectă inevitabil o imagine, iar noi nu încetăm să o analizăm cu teamă. Ce vor crede ceilalți? Iată întrebarea cea mare, nerostită, dar mereu prezentă.
Amprenta slavei lui Dumnezeu
Cel care vrea să progreseze în viața spirituală trebuie să se desprindă de oglinda sa. Trebuie să nu se mai preocupe de imaginea sa, mai ales atunci când aceasta vizează doar aspectul cel mai superficial al personalității sale.
Biblia ne învață că suntem o reflexie al lui Dumnezeu Însuși. Am fost creați după chipul și asemănarea Sa. Păstrăm nostalgia acestei imagini. Oare cel care își scrutează oglinda nu încearcă, de fapt, să regăsească pe Cel după a cărui imagine a fost creat? Caută, dar nu găsește. Ar vrea o imagine frumoasă, perfectă, fără pată și fără riduri. Dar se descoperă doar pe sine, cu propriile limite și imperfecțiuni, pe care nu le iubește.
Acest lucru amintește de una dintre cele mai frumoase fraze ale Sfântului Pavel:
"Iar noi toți, privind cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, suntem transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Spiritul Domnului." (2 Corinteni 3, 18).
Pe chipul fiecărui om se poate descifra amprenta slavei lui Dumnezeu. Este o amprentă ștearsă, estompată, dar reală.
Păcatul care desfigurează
Păcatul este cel care desfigurează și lasă urme pe chip. Oscar Wilde evocă această desfigurare în romanul său Portretul lui Dorian Gray, unde descrie decăderea unui om.
Un tânăr de o frumusețe extraordinară încheie un pact cu diavolul: el va păstra pentru totdeauna chipul tinereții sale. Fața lui nu va reflecta niciodată faptele sale rele. Nu el va îmbătrâni, ci un portret al său, realizat în splendoarea tinereții. Astfel, în ciuda unei vieți pline de păcat, el pare să salveze aparențele. Dar, în final, adevărul iese la iveală. La moartea sa, își regăsește chipul desfigurat de o viață dezordonată.
Această poveste ilustrează, în mod negativ, ceea ce ar trebui să fie viața unui sfânt conform voinței Domnului.
Să vedem, treptat, chipul Domnului în locul nostru
Sfântul este cel care acceptă să se vadă așa cum este. El nu se întristează din cauza aparențelor fizice, ci din cauza urmelor păcatului.
Privindu-se în oglindă, el își vede adevăratul sine. Și nu-i place ce vede! La fel, atunci când își examinează conștiința, când analizează ceea ce a făcut și ceea ce i-a preocupat mintea, simte rușine. Dar, în loc să se lase copleșit, ia măsuri pentru a se schimba.
Ceea ce fac femeile cochete pentru a-și corecta imperfecțiunile, sfântul face pentru a șterge ridurile păcatului, petele răului, urmele faptelor sale greșite. Sfântul este cel care, uitându-se în oglindă, vede, încetul cu încetul, chipul lui Cristos în locul propriului chip. Ei se aseamănă, pentru că nu mai trăiește el, ci Cristos trăiește în el. Un ideal greu de atins, dar este scopul fiecăruia dintre noi.
Nu mai este vorba despre aparențe, ci despre asemănare. Cel care Îl iubește pe Tatăl așa cum L-a iubit Isus, cel care trăiește pentru ceilalți, precum Maica Tereza, cel care nu se mai preocupă de ce cred alții despre el, cel care acceptă evenimentele ca pe semne venite de la Domnul, cel care își asumă suferințele lui Cristos – acela va putea descoperi în propriile trăsături chipul Domnului.
Oglinda sa îi va reflecta puțin din slava lui Dumnezeu.
Și, atunci când va muri, omul desfigurat de păcat va face loc omului transfigurat prin harul lui Dumnezeu.
Fratele Alain Quilici
Traducere: ACC
