Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

A rămâne mereu cu Cristos

 
A rămâne mereu cu Cristos
  • 05 Iul 2024
  • 294

de Simone Caleffi

"În timp ce neamurile caută o speranţă fără frică şi iudeii o speranţă care să realizeze promisiunile, noi îl predicăm pe Isus Cristos mort şi înviat, speranţă pentru toţi. În acest criteriu al diferenţei se poate condensa nucleul speranţei pentru Paul." Monseniorul Antonio Pitta, profesor de Noul Testament la Universitatea Pontificală Lateran şi profesor invitat la Universitatea Pontificală Gregoriana, în cartea Paolo e l'evangelo della speranza [Paul şi evanghelia speranţei] (Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo, 2024, 240 de pagini) repune în centru o temă care parcurge toate scrisorile pauline: speranţa. În ele, aceasta din urmă "se dezvoltă în trei direcţii: limbajul, metaforele şi paradigma speranţei".

Pitta, între altele consultant al Dicasterului pentru Evanghelizare, în introducere afirmă că "speranţa este mântuitoare, deoarece implică toată persoana umană: sufletul, trupul, carnea, inteligenţa, conştiinţa şi singularitatea". Chiar dacă această convingere nu este înrădăcinată în simţirea comună a creştinilor, este cunoscut că această virtute teologală este cu caracter "relaţional: «eu sper» devine «noi sperăm». Nu o speranţă pentru fiecare, încâlcită în individualism şi în narcisism, ci o speranţă împărtăşită. Speranţa împărtăşită este una dintre principalele noutăţi ale predicii lui Paul".

Adesea se tinde la proiecţia spre sfârşit, dacă nu în lumea de dincolo, ajutorul pe care speranţa îl dăruieşte la viaţa morală a creştinului. Monseniorul Pitta, care este şi preşedinte al Asociaţiei Biblice Italiene, ţine să amintească în schimb că, "deşi diferite contribuţii tind să identifice speranţa cu escatologia sau discursul despre realităţile ultime, este necesar să se distingă cele două domenii. Speranţa nu corespunde judecăţii, nici tribunalului final sau zilei judecăţii, chiar dacă extinde însemnătatea sa până la ziua Domnului". El trebuie să fie în centrul interesului celui botezat: "Nu unde vom merge, ci cu cine vom fi, dincolo de moarte, este esenţa speranţei: a fi «în Cristos» pentru a rămâne mereu «cu Cristos»". Această atitudine poate fi ameninţată de două păcate egale şi contrare care se opun: prin exces prezumţia şi prin lipsă disperarea; totuşi, "contrariul speranţei nu este atât disperarea, cât mai ales investiţia nefericită a celui care o caută în afară lui Cristos".

Dacă se vrea să derive, pe bună dreptate, teologia morală din dogmatică, trebuie reafirmat că "în timp ce Isus Cristos este conţinutul esenţial al speranţei, Spiritul este agentul său principal, pentru că este garanţia, primul rod, oferirea şi promisiunea. Spiritul leagă speranţa cu moartea şi învierea lui Isus Cristos şi cu întâlnirea finală cu el. Fără Spiritul, speranţa se usucă", aşa cum scrie autorul. În afară de asta, vorbind biblic "paradoxul speranţei care se oglindeşte în Abraham este fascinant: «A crezut prin speranţă împotriva speranţei» (Rom 4,18). Paradoxul credinţei este paradoxul speranţei! Speranţa paradoxală a lui Abraham devine a credincioşilor că, în pofida suferinţei, pot şi trebuie să se laude în speranţa gloriei (Rom 5,1-2)".

Ce face această temă la ordinea zilei? "Metafora exilului din trup pentru a locui pentru totdeauna cu Domnul adună una dintre cele mai actuale provocări ale speranţei" (despre care ziarul nostru a vorbit pe larg în unele articole speciale publicate în Postul Mare). "Problema învierii de la Sfântul Paul la omul contemporan este cea centrală cu privire la decizia pro sau împotriva creştinismului. Aşa cum afirma şi Benedict al XVI-lea (cf. Spe salvi), este credibilă învierea lui Cristos şi cea a credinciosului? "Ceea ce face credibilă o speranţă aşa de intensă este proximitatea morţii, atunci când iese în evidenţă cumpăna apelor între frica sau teroarea şi speranţa în întâlnire".

În sfârşit, Pitta îşi doreşte "ca provocările adunate cu speranţa evangheliei să contribuie la regândirea ei pentru femeile şi bărbaţii din timpul nostru", şi pentru că, aşa cum afirmă în concluzia volumului - reflectând asupra consecinţelor care se pot trage din centralitatea speranţei în gândirea şi în mistica lui Paul şi asupra modului în care ea poate contribui la o modernă teologie a speranţei -, "între speranţă şi înviere nu există diferenţă: speranţa vesteşte învierea morţilor, iar învierea morţilor este scopul ultim al speranţei".

(După L'Osservatore Romano, 2 iulie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro