Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 4
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

CEI ȘAPTE FERICIȚI EPISCOPI MARTIRI

 
CEI ȘAPTE FERICIȚI EPISCOPI MARTIRI
  • 02 Iun 2024
  • 252

Calea regală a sfințeniei: prin credință, suferință şi moarte la înviere şi gloria altarelor

Adevărat, adevărat vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ, nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce rod mult. (Ioan 12,24)

În 1999, din catedrala Sfântul Iosif din București, Papa Ioan Paul al II-lea zbura cu gândul la Blaj, sărutând „în chip spiritual acel pământ de martiriu”, un pământ în care fecunditatea credinței catolice s-a împletit magistral cu identitatea națională. Atunci Papa își exprima recunoștința Bisericii Catolice și nu doar a ei pentru sacrificiul episcopilor români care au oferit „mărturia adevărului care îi face liberi” pe toți oamenii de bunăvoință. De asemenea a îndemnat credincioșii greco-catolici să educe tinerii „în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri” și, urmând exemplul înaintașilor, să fie fideli istoriei și tradiției unde catolicitatea și cultura națională se îmbogățesc reciproc, favorizând „depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine.”

Iubiţi fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă toate comunităţile voastre erau profanate şi lovite.” (Papa Ioan Paul al II-lea)

În urmă cu cinci ani Papa Francisc sosea în România, pășind pe pământul sărutat de predecesorul său, Ioan Paul al II-lea. Era pentru a doua oară când un papă vizita aceste meleaguri, însă de data aceasta Suveranul Pontif a venit în inima Bisericii Greco-Catolice să întâlnească nu doar biserica luptătoare, ci şi biserica învingătoare, să pună cununa gloriei pe capetele celor care „au rezistat până la sfârşit.” (Matei 24,13) Pe 2 iunie 2019, în prezența a peste 100.000 de persoane, Sfântul Părinte Francisc a beatificat şi a ridicat la cinstea altarelor pe cei şapte episcopi martiri greco-catolici, care au murit în închisorile comuniste, refuzând să renunțe la credința şi religia lor.

Înainte de încheierea Sfintei Liturghii de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi de recitarea rugăciunii antifonului marian Regina Coeli, Papa Francisc omagia Biserica Greco-Catolică pentru întreaga sa mărturie de credință și de apostolat. „Aici la Blaj, pământ de martiriu, de libertate și milostivire, vă aduc omagiul meu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice care, de trei secole, dați mărturie, cu ardoare apostolică, despre credința voastră.

Venirea Papei Francisc în România şi cu predilecție pe Câmpia Libertății, la Blaj, singurul oraș episcopal din România, a stat sub motto-ul: Să mergem împreună! Un îndemn la unitate şi reconciliere a României cu propriul său trecut întunecat în care Biserica Greco-Catolică a fost principala victimă, persecutată şi deposedată de un regim opresiv, fără a fi complet reabilitată nici măcar astăzi.

Pământ al suferinței

De pe Câmpia Libertății, locul în care s-a afirmat pentru prima dată conştiința națională românească, papa Francisc a făcut un recurs la memorie, reflectând la povara ideologiei atee sub care regimul comunist a încercat să strivească libertatea şi credința comunității greco-catolice. Suferința morală cauzată de limitarea sau chiar eliminarea capacității de decizie a luat forme agresive ca urmare a „acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea şi distrugerea aceluia care nu putea să se apere şi reduceau la tăcere vocile disonante,” a subliniat papa Francisc.

În acest purgatoriu terestru, curajul celor şapte episcopi martiri, a căror credință nu s-a clintit şi a căror iubire nu a scăzut, în ciuda defăimărilor şi cruzimii la care au fost supuşi, a fost un model de rezistență şi speranță pentru credincioşii catolici care urmau să traverseze deşertul ateismului comunist şi continuă să fie un model pentru generația care astăzi îşi caută repere morale.

O turmă de credincioși care s-a crescut în tradiția Blajului nu poate socoti niciodată prea mare o jertfă, oricât de uriașă, cerută de Biserică și de neamul nostru.” (Episcopul martir Vasile Aftenie, la înscăunarea de la București)

Martiriul Bisericii Române Unite se înscrie într-o luptă mai lungă pe care aceasta a dus-o încă din momentul naşterii sale când şi-a făcut auzită vocea nu doar pentru a-şi semnala prezența, ci mai ales pentru a afirma existența şi demnitatea națiunii române care la acea vreme era doar tolerată. Biserica Română Unită s-a identificat dintotdeauna cu destinul națiunii române, fie că a fost vorba de păstrarea latinității limbii, a unității de neam sau a păstrării fibrei morale sub un regim opresiv.

Calvarul Episcopilor greco-catolici

Noaptea de 28/29 octombrie 1948 rămâne în conștiința credincioșilor greco-catolici drept noaptea arestărilor, când Episcopii greco-catolici Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie și Ioan Bălan au fost arestați și duși mai întâi la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde au fost vizitați de mai multe ori de Patriarhul ortodox Justinian Marina. Acesta spera ca frigul și foamea să-i determine să semneze trecerea la ortodoxie. Curând și-a dat seama că tăria spirituală a acestor episcopi e de nezdruncinat, motiv pentru care i-a declarat unui preot ortodox: „e o chestiune de convingere.”

Tit Liviu Chinezu a fost arestat în aceeași noapte fatidică și dus la mănăstirea Neamț, împreună cu alți 25 de preoți greco-catolici, iar apoi la Căldărușani, unde au fost aduși și episcopii greco-catolici, ținuți până atunci la Dragoslavele. Fiind la Căldărușani, la data de 3 decembrie 1949, a fost consacrat episcop în secret de către ceilalți episcopi veterani. Cu toată precauția luată, Securitatea a aflat ce se întâmplase, iar din acel moment soarta lui s-a împletit cu a celorlalți episcopi.

Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18).” (Scrisoare a episcopilor greco-catolici către credincioși, 24 iulie 1948)

Dacă moartea i-a reunit pe cei șapte episcopi în bucuria Tatălui Ceresc (cf. Matei 25,23), calvarul prigoanei comuniste l-a parcurs fiecare în felul său, cu aceeași credință statornică față de Biserica Romei și îmbrățișare a crucii, izvor de har pentru Biserică și neam. Primul martir al Bisericii Române Unite a fost Episcopul Vicar de București, Vasile Aftenie care, realizând foarte devreme violența persecuției comuniste, într-o scrisoare adresată nunțiului la 19 decembrie 1942, îi scria acestuia: „dacă ar fi necesar, voi suferi chiar și martiriul pentru idealul mare pe care îl are Sfântul Scaun catolic roman.” Anchetat și supus la torturi de nedescris de către agenții Securității, dar ferm în credință, Episcopul se stingea în noaptea de 10 mai 1950, în beciurile Ministerului de Interne.

Credința nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viață întreagă!” (Episcopul martir Vasile Aftenie, răspunzând prim-ministrului Petru Groza, care l-a invitat să își lepede credința)

Decanul de vârstă al episcopilor greco-catolici, Valeriu Traian Frențiu, Episcopul de Oradea, s-a remarcat prin simplitate, generozitate și exigență față de cler. Aceeași fermitate a arătat-o când, la 15 mai 1948, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Nicolae Bălan, adresa o „caldă chemare părintească” pentru „revenirea” greco-catolicilor la ortodoxie. Arestat la venerabila vârstă de 73 de ani și bolnav de inimă, a suportat cu demnitate condițiile inumane de detenție până când, în data de 11 iulie 1952, la vârsta de 77 de ani, a fost chemat la Tatăl. În memoriile sale, Cardinalul Iuliu Hossu descrie eroismul episcopului care nu s-a plâns niciodată de nimic. Întrebat dacă îl doare ceva, acesta răspundea invariabil: „Pentru aceea suntem aici, să suferim.”

În celula 44 a închisorii de la Sighet, la data de 27 iunie 1953, Episcopul Ioan Suciu se înfățișa Tatălui Ceresc ca „o jertfă bine primită și plăcută” (Filipeni 4,18), după ce „a suferit de foame și de frig, în același timp fiind torturat„, cum însuși Papa Ioan Paul al II-lea afirma la Colosseum, la 7 mai 2000, vorbind despre martirii secolului al XX-lea. Născut la Blaj, Ioan Suciu s-a simțit chemat să trăiască la înălțimea înaintașilor săi și, chiar dacă avea o constituție firavă, spiritul său era unul viu și energic, iar personalitatea sa una fascinantă. A fost consacrat episcop la doar 32 de ani, iar în cuvântul rostit cu acest prilej prevestea vremurile ce vor urma: „Nu cred că această consacrare a mea ca Episcop e o întronare, ci cred că e o urcare pe cruce.”

Episcopul Ioan Suciu a fost un orator desăvârșit, un scriitor prolific, un critic fervent al comunismului, motiv pentru care era permanent urmărit de Securitate. Activitatea sa pastorală s-a îndreptat cu predilecție spre tineri, pentru care a ținut nenumărate predici și a editat reviste, fapt care i-a atras numele de «Episcopul tinerilor». În anii și lunile care au precedat desființarea Bisericii Greco-Catolice, predicile sale din Catedrala Blajului au răsunat în tot Ardealul: „Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii Mari. (…) Lumea se uită la noi, la credincioșii Bisericii Unite. Priveliște suntem lumii! O, iubiți credincioși, să nu fim o turmă de Iuda!” Arestat și torturat, Episcopul Ioan Suciu a murit înconjurat de frații săi greco-catolici. Trupul său a fost dus în Cimitirul Săracilor, aruncat într-o groapă comună, iar mormântul a fost nivelat, să nu i se mai găsească urma.

Cetatea Bisericii lui Hristos pe pământul românesc e lovită de fiii întunericului. Dar nu vă înfricoșați, nu şovăiţi! Să nu scrieți pe paginile istoriei cuvintele «laș» și «trădător»! (…) Eu nu pot crede că neamul acesta și fiii Bisericii lui Hristos între români să formeze un sinistru iarmaroc de trădători. (…) În aceste umiliri, în aceste dureri și batjocuri, amenințări și lovituri, în aceste răni vor fi înmormântați vrăjmașii lui Dumnezeu, iar dacă va fi nevoie, îi vom îneca în sângele nostru.” (Fragment din scrisoarea pastorală a Episcopului Ioan Suciu adresată tinerilor greco-catolici în 13 octombrie 1948)

Episcopul Tit Liviu Chinezu a urmat drumul crucii asemeni celorlalți arhierei greco-catolici. Era o fire blajină, un om al trăirii interioare, un catalizator al vieții intelectuale din Blajul acelor ani. Încă din liceu a legat o strânsă prietenie cu viitorul Episcop Ioan Suciu, două personalități foarte diferite, care însă au lucrat împreună la creșterea Bisericii, culminând cu martiriul. La 30 septembrie 1948, când persecuția Bisericii deja începuse, părintele Chinezu îi scria unei credincioase: „Știm că am intrat în Săptămâna cea Mare. E vremea să ne împărtășim din patimile Domnului pentru ca Biserica să fie curată și fără prihană.

Îmi ofer viața pentru a-l sluji lui Petru cu toată deschiderea și sinceritatea, pentru a sluji unirea profundă între Îngerii [Episcopii] noștri, în vederea marii cuceriri a fraților care ne persecută.” (Episcopul Tit Liviu Chinezu, într-un bilet transmis în secret nunțiului, după consacrare)

Aflând de consacrarea sa clandestină, petrecută în mănăstirea Căldărușani, în 25 aprilie 1949, Episcopul Chinezu a fost încarcerat în regim de exterminare la Penitenciarul din Sighet. Fiind grav bolnav de inimă, după o zi de izolare completă, în ger, la 15 ianuarie 1955, în celula 62, a trecut la cele veșnice. A fost aruncat într-o groapă comună în Cimitirul Săracilor din Sighet.

Un erudit, cu o strălucită cultură umanistă, Episcopul Ioan Bălan a fost încarcerat la Sighet, între 1950 și 1954, în urma refuzului său de a trece la ortodoxie. Fiind apoi plasat în domiciliu forțat la mănăstirea de la Curtea de Argeș, acesta i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională. Ultimii ani de viață i-a petrecut separat de ceilalți episcopi greco-catolici, fiind permanent supus la presiuni de a renega comuniunea cu urmașul lui Petru în schimbul tratamentelor medicale de care avea nevoie. A refuzat categoric să facă orice compromis, fapt care i-a grăbit moartea, survenită la 4 august 1959.

Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos! Dar nu ați venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuțile creștinești, ci ne-ați arestat și ne-ați întemnițat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniți, ne-ar fi propus și promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiția să arestăm și să întemnițăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul dintre ei, noi ne-am fi dat viața, dar nu am fi acceptat. Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei!” (Episcopul Ioan Bălan, răspunzând Patriarhului ortodox Justinian Marina care i-a vizitat pe episcopii greco-catolici la Dragoslavele, pentru a le aduce Decretul nr. 358/1948 de desființare a Bisericii Greco-Catolice și a le cere să treacă la Biserica Ortodoxă)

Calvarul Episcopului de Maramureș, Alexandru Rusu, a început în 1946, când autoritățile comuniste au refuzat confirmarea acestuia ca Arhiepiscop și Mitropolit al Blajului și ulterior, între anii 1947-1948 când Securitatea i-a înscenat un proces prin care i s-a confiscat reședința episcopală din Baia Mare. Fiind evidente încercările prin care Biserica urma să treacă, la 30 ianuarie 1948 a trimis credincioșilor o scrisoare pastorală în care le spunea că „acestea trebuie să ne găsească uniți și gata de sacrificiu, pregătiți să urmăm misiunea noastră de apostolat creștin cu mai multă iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele și o mai mare adeziune la Domnul și la legea Lui, în toate circumstanțele.” Arestat împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, acesta a rămas ferm în credință, în ciuda presiunilor și torturilor, fiind episcopul cu cea mai lunga perioadă de detenție, 15 ani petrecuți în închisori și mănăstiri ortodoxe transformate în lagăre improvizate.

Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu și cu toții am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră Greco-Catolică. Și mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa.” (Episcopul Alexandru Rusu, către dr. Cornel Petrassevitch, fost deținut politic greco-catolic)

Cardinalul Iuliu Hossu nu a fost doar «Episcopul Unirii», ci mai ales conștiința Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate. El este unul din cei trei episcopi care a supraviețuit regimului de exterminare de la Sighet, însă nu a fost eliberat niciodată. Vorbind despre detenție, acesta scrie: „Aici în Sighet am văzut, am simțit și am trăit «foamea». Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam și nu ne dăm destul și destul de bine seama ce este foamea […]. Puteam pipăi toate oasele și mă miram cum țin laolaltă de tendoane, când nu mai erau mușchi; zăcând în pat, nu puteam ține picior peste picior, căci cel de dedesubt mă durea.” Ultimii 14 ani de viață, din 1956, i-a petrecut în domiciliul forțat de la mănăstirea Căldărușani, supravegheat permanent de Securitate. Între timp, a primit propuneri pentru a trece la ortodoxie.

Părinte Patriarh, credința noastră este viața noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta până în ziua de azi și, cu ajutorul Domnului, până la moarte!” (Episcopul Iuliu Hossu, răspunzând Patriarhului Justinian care dorea ca măcar unul sau doi episcopi greco-catolici să treacă la ortodoxie)

Pentru Iuliu Hossu, închisoarea a fost o cale spre sfințenie, după cum va scrie în memoriile sale: „Aceasta a fost cea mai înaltă universitate pe care am parcurs-o, adevărată universitate în care trebuia să trăiesc tot ceea ce învățasem mai înainte.” Și-a continuat adresele de protest față de situația Bisericii Române Unite și de „permanent protest împotriva crimelor staliniste.” În 1969, când trimisul Papei Paul al VI-lea a sosit la Căldărușani pentru a-i aduce vestea numirii de Cardinal, Episcopul Hossu a răspuns: „Transmiteți că mulțumesc Pontifului Roman pentru această mare onoare pe care o ofer Bisericii, dar eu nu voi merge la Roma, ci voi rămâne aici, cu turma care mi-a fost încredințată.” La 28 mai 1970, săvârșindu-și lupta, sufletul Cardinalului Iuliu Hossu se înălța la ceruri, încheindu-se astfel un capitol de glorie din istoria Bisericii Greco-Catolice.

Cardinalul Iuliu Hossu (…) este simbolul unei rezistențe și unei suferințe care nu a putut fi înfrântă, care a reprezentat prin ea însăși o victorie a spiritului asupra tuturor nenorocirilor pe care istoria le-a adus între timp.” (Scriitoarea și luptătoarea pentru libertate civică, Ana Blandiana)

Moştenirea episcopilor martiri

„Blajul e unul din acele puține locuri istorice, care deşi mici după extensiunea lor, se par a fi destinate de providență a juca un rol însemnat în istoria culturii popoarelor. Cel puțin locul Blajului în istoria românilor, ales transilvani, e mai însemnat decât să se poată cândva trece cu vederea.” Acestea sunt cuvintele cărturarului Timotei Cipariu (1805-1875) care a ştiut prea bine că sămânța căzută pe pământul Micii Rome nu va înceta să aducă roade sau chiar să producă martiri.

Când tăvălugul regimului comunist a început să niveleze conştiințele şi să dezmembreze instituțiile, tocmai în acele vremuri adverse eroismul Bisericii Greco-Catolice s-a manifestat cu şi mai multă forță. Papa de la Roma a reiterat valoarea sacrificiului celor şapte „martiri ai credinței” pentru întreg poporul român, căruia i-au lăsat „o prețioasă moştenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate şi milostivire.”

Libertatea

Ce este libertatea? Care este prețul acesteia? Fiecare generație trebuie să răspundă la aceste întrebări la fel cum episcopii martiri au răspuns în fața torționarilor comunişti, fără ezitare şi fără compromisuri. Pentru ei, credința catolică şi ataşamentul față de urmaşul lui Petru era adevărul eliberator (cf. Ioan 8,32). „Noii Fericiți au suferit şi şi-au sacrificat viața, opunându-se unui sistem ideologic tiran şi coercitiv”, subliniază Pontiful, mai degrabă decât să devină complici sau spectatori indiferenți la confiscarea conştiinței neamului lor.

Astăzi, când libertatea este un bun de larg consum, pentru care nu trebuie să luptăm sau să ne dăm viața, tăria de caracter a episcopilor martiri în fața falselor alegeri şi ideologii e un exemplu demn de urmat. Astăzi măsura libertății noastre este dată de valorile pe care le îmbrățişăm, de adevărul despre om la care ne raportăm şi de modul în care denunțăm relativismul moral care cuprinde toate sferele societății.

În primul rând, au fost arestați chiar înainte să se dea decretul de desființare a Bisericii Greco-Catolice. De ce? Pentru că după 1944-1948, pozițiile lor au fost ferme, anti-trupe sovietice, anticomunism, evident pentru credință și recuperare națională și revitalizarea societății românești, mai ales în Ardeal, dar nu numai. Deci ei au fost urmăriţi ca naționaliști, ca anti-democrați, li se reproșează orice luare de poziție critică inclusiv în conversații aparent banale.” (Germina Nagâț, cercetător Colegiul CNSAS)

Milostivirea

Pentru episcopii martiri libertatea credinței a fost plătită cu sânge. Fie că unii au murit în închisoare sau în spital, lipsiți de orice îngrijire medicală, toți au fost torturați, înfometați, izolați. Însă urmând exemplul lui Isus, aceştia au suferit cu speranță, „fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă,” după cum afirmă papa Francisc. Pentru aceştia, închisoarea a fost un spațiu al misiunii şi al convertirii. Aşa cum remarca şi Suveranul Pontif, citându-l pe cardinalul Iuliu Hossu: „Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea şi a ne ruga pentru convertirea tuturor”.

Iertarea celor care ne rănesc, dar şi împăcarea cu trecutul, cu cei care s-au lăsat ademeniți de sirenele regimului comunist, precum odinioară primii oameni au ascultat șuieratul șarpelui din vechime, este singura cale de a merge înainte, de a ne vindeca individual şi instituțional. Dacă cei şapte fericiți au avut noblețea sufletească să-i încojure cu iubire şi să se roage pentru cei care-i prigoneau, cu atât mai mult noi astăzi, feriți de pericolul persecuției, ne putem extinde generozitatea şi iertarea la cei care ne judecă de la distanță sau ne nedreptățesc. „Fericiți veți fi când vă vor defăima şi prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru mine.” (Matei 5,11)

„Această fidelitate este o piatră prețioasă a patrimoniului vostru de credință, un semn distinctiv de neșters, așa cum ne amintește unul dintre martirii români care, în fața celor care i-au cerut să renunțe la comuniunea sa catolică, a spus: «credința mea este viața mea».” (Papa Francisc)

Fraternitate şi dialog

Dimensiunea jertfei episcopilor martiri nu se epuizează în moarte, ci tocmai de aici începe lupta noastră „împotriva acestor noi ideologii care apar”, despre care vorbeşte papa Francisc. „Acum este rândul nostru să luptăm, așa cum a fost rândul lor în acele timpuri. Să fiți mărturisitori ai libertății şi ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea şi dialogul asupra diviziunilor.”

În Scrisoarea Apostolică adresată cu ocazia a 300 de ani de la unirea Bisericii Greco-Catolice Române cu Biserica Romei, Papa Ioan Paul al II-lea a rememorat momentele glorioase ale Bisericii noastre, deși „calea nu a fost niciodată ușoară pentru Biserica Greco-Catolică din România, așa cum arată suferința ei”, acesteia cerându-i-se „să dea o mărturie dureroasă și exigentă de fidelitate față de cerința evanghelică a unității.”

„Vin între voi ca să mergem împreună. Mergem împreună când învăţăm să păstrăm rădăcinile şi familia, când ne îngrijim de viitorul copiilor şi al fratelui de lângă noi, când ne depăşim fricile şi suspiciunile, când lăsăm să cadă barierele care ne separă de ceilalţi.” (Papa Francisc, în ajunul vizitei apostolice în România).

Icoana celor şapte episcopi martiri, opera pictorului Ivan Karas, a fost realizată în stilul hieratic al artei sacre de inspirație bizantină. Este o „icoană-manifest”, fiind consacrată prin ungerea cu sfântul Mir de către Papa Francisc, pe 2 iunie 2019, la Blaj, sintetizând în mod ideal mesajul celor șapte fericiți: „Oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan 5,4).

 

Călin Costea pentru Biroul de Presă al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș

 


Sursa:bisericaromanaunita.ro