Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 7
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Mesajul papei Francisc la Ziua mondială de rugăciune pentru vocații din 2024

 
Mesajul papei Francisc la Ziua mondială de rugăciune pentru vocații din 2024
  • 20 Mar 2024
  • 292

Sala de presă a Sfântului Scaun a publicat marți, 19 martie 2024, mesajul papei Francisc pentru a 61-a Zi mondială de rugăciune pentru vocații. Prin tradiție, această Zi pastorală se marchează în cea de-a IV-a duminică din timpul pascal (după ritul roman sau latin), drept care anul acesta cade pe 21 aprilie.

 

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, mesajul papei Francisc, care a fost publicat oficial în limbile arabă, italiană, franceză, engleză, germană, polonă, spaniolă și portugheză.

MESAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE
la a 61-a Zi mondială de rugăciune pentru vocații
21 aprilie 2024
  
Chemați să semănăm speranța și să construim pacea 


«Dragi frați și surori!
Ziua mondială de rugăciune pentru vocații ne invită, an de an, să considerăm darul prețios al chemării pe care Domnul o adresează fiecăruia dintre noi, poporul său credincios aflat pe cale, pentru ca să luăm parte la planul său de iubire și să întruchipăm frumusețea Evangheliei în diferite stări de viață. A asculta chemarea divină, departe de a fi o datorie impusă din exterior, poate în numele unui ideal religios, este în schimb cel mai sigur mod pe care îl avem de a alimenta dorința de fericire pe care o purtăm în noi: viața noastră se realizează și se împlinește atunci când descoperim cine suntem, care sunt calitățile noastre, în ce domeniu le putem face să aducă roade, ce drum putem urma pentru a deveni semn și instrument de iubire, de primire, de frumusețe și de pace, în contextele în care trăim.

Astfel, această Zi este întotdeauna o frumoasă ocazie de a ne aminti cu recunoștință în fața Domnului de angajamentul fidel, zilnic și adesea nevăzut al celor care au îmbrățișat o chemare care cuprinde întreaga lor viață. Mă gândesc la mamele și tații care nu se îngrijesc în primul rând de ei înșiși și nu urmează curentul unui stil superficial, ci își pun viața în slujba îngrijirii relațiilor, cu iubire și gratuitate, deschizându-se la darul vieții și punându-se în slujba copiilor și a creșterii lor. Mă gândesc la toți cei care își desfășoară activitatea cu dăruire și spirit de cooperare; la cei care se angajează, în diferite domenii și moduri, pentru a construi o lume mai dreaptă, o economie mai solidară, o politică mai echitabilă, o societate mai umană: la toți bărbații și femeile de bunăvoință care se dedică binelui comun. Mă gândesc la persoanele consacrate, care își oferă viața Domnului în tăcerea rugăciunii, dar și în activitatea apostolică, uneori în locuri de frontieră și fără economisire de energii, realizându-și în mod creativ carisma și punând-o la dispoziția celor pe care îi întâlnesc. Mă gândesc, de asemenea, la cei care au acceptat chemarea la preoție și se dedică vestirii Evangheliei și își frâng viața, împreună cu Pâinea euharistică, pentru frații și surorile lor, semănând speranță și arătând tuturor frumusețea Împărăției lui Dumnezeu.

Tinerilor, mai ales celor care se simt îndepărtați sau care nu au încredere în Biserică, aș vrea să le spun: lăsați-vă fascinați de Isus, puneți-i Lui întrebările voastre importante și, prin paginile Evangheliei, lăsați-vă frământați de prezența Lui care ne pune mereu în criză în mod benefic. El respectă libertatea noastră mai mult decât oricine altcineva, nu se impune, ci se propune: acordați-i spațiu și vă veți găsi fericirea urmându-l și, dacă vă cere, dăruindu-vă complet lui.

Un popor pe cale
Polifonia carismelor și vocațiilor, pe care Comunitatea creștină le recunoaște și le însoțește, ne ajută să înțelegem pe deplin identitatea noastră de creștini: ca popor al lui Dumnezeu care merge pe drumurile lumii, animat de Spiritul Sfânt și integrat ca o piatră vie în Trupul lui Cristos, fiecare dintre noi se descoperă ca membru al unei mari familii, fiu al Tatălui și frate și soră al semenilor săi. Nu suntem insule închise în sine, ci suntem părți ale întregului. De aceea, Ziua mondială de rugăciune pentru vocații poartă amprenta sinodalității: există multe carisme și suntem chemați să ne ascultăm unii pe alții și să mergem împreună pentru a le descoperi și pentru a discerne la ce ne cheamă Spiritul Sfânt pentru binele tuturor.

În acest moment istoric, drumul comun ne conduce spre Anul Jubiliar 2025. Să pășim ca pelerini ai speranței spre Anul Sfânt, pentru ca, redescoperindu-ne propria vocație și corelând diferitele daruri ale Spiritului, să fim în lume purtători și martori ai visului lui Isus: aceea de a forma o singură familie, unită în iubirea lui Dumnezeu și legată prin legătura carității, a împărtășirii și a fraternității.

Această Zi este dedicată, în special, rugăciunii pentru a invoca de la Tatăl darul vocațiilor sfinte pentru zidirea Împărăției sale: "Rugați-l, așadar, pe stăpânul secerișului, ca să trimită lucrători la secerișul său!" (Lc 10,2). Iar rugăciunea - știm - este alcătuită mai mult din ceea ce ascultăm decât din cuvintele pe care le îndreptăm către Dumnezeu. Domnul vorbește inimii noastre și vrea să o găsească deschisă, sinceră și generoasă. Cuvântul său s-a făcut trup în Isus Cristos, care ne revelează și ne comunică întreaga voință a Tatălui. În acest an 2024, dedicat tocmai rugăciunii în pregătirea Jubileului, suntem chemați să redescoperim darul neprețuit de a putea dialoga cu Domnul, de la inimă la inimă, devenind astfel pelerini ai speranței, pentru că "rugăciunea este prima forță a speranței. Tu te rogi și speranța crește, merge înainte. Aș spune că rugăciunea deschide ușa pentru speranță. Speranța este acolo, dar prin rugăciunea mea îi deschid ușa' (Cateheză, 20 mai 2020).

Pelerini de speranță și făcători de pace
Dar ce înseamnă să fim pelerini? Oricine întreprinde un pelerinaj caută mai întâi de toate să aibă un țel clar și îl poartă mereu în inimă și în minte. În același timp, însă, pentru a ajunge la acel țel, trebuie să se concentreze asupra pasului prezent, pentru a-l înfrunta trebuie să fie ușor, să se despoaie de poverile inutile, să aibă asupra sa esențialul și să lupte în fiecare zi pentru ca oboseala, frica, nesiguranța și întunericul să nu blocheze drumul întreprins. Astfel, a fi pelerin înseamnă a porni din nou la drum în fiecare zi, a o lua mereu de la capăt, a redescoperi entuziasmul și forța de a parcurge diferitele etape ale parcursului care, în ciuda oboselii și a dificultăților, deschid mereu în fața noastră noi orizonturi și panorame necunoscute.

Sensul pelerinajului creștin este tocmai acesta: suntem puși în mișcare pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu și, în același timp, pentru a ne descoperi pe noi înșine, printr-o călătorie interioară, dar mereu stimulată de multiplicitatea relațiilor. Așadar, pelerini pentru că suntem chemați: chemați să îl iubim pe Dumnezeu și să ne iubim unii pe alții. Astfel, călătoria noastră pe acest pământ nu se sfârșește niciodată într-o oboseală fără rost sau într-o rătăcire fără țel; dimpotrivă, în fiecare zi, răspunzând chemării noastre, încercăm să facem pașii posibili spre o lume nouă, în care se trăiește în pace, dreptate și iubire. Suntem pelerini de speranță pentru că tindem spre un viitor mai bun și ne străduim să-l construim în timpul călătoriei.

Acesta este, în cele din urmă, scopul oricărei vocații: să devenim bărbați și femei de speranță. La nivel individual și la nivel de comunități, în varietatea carismelor și a slujirilor, suntem cu toții chemați să "dăm trup și inimă" speranței Evangheliei într-o lume marcată de provocări epocale: înaintarea amenințătoare a unui al treilea război mondial în bucăți; mulțimea de migranți care își părăsesc țările de origine în căutarea unui viitor mai bun; creșterea constantă a numărului de săraci; pericolul de a compromite în mod ireversibil sănătatea planetei noastre. Și la toate acestea se adaugă dificultățile pe care le întâlnim zilnic și care, uneori, riscă să ne arunce în resemnare sau în defetism.

Așadar, în timpul nostru, este decisiv pentru noi, creștinii, să cultivăm o privire plină de speranță, pentru a putea lucra cu rodnicie, răspunzând vocației care ne-a fost încredințată, în slujba Împărăției lui Dumnezeu, o Împărăție a iubirii, a dreptății și a păcii. Această speranță - ne încredințează sfântul Paul - "nu dezamăgește" (Rom 5,5), pentru că este promisiunea pe care Domnul Isus ne-a făcut-o de a rămâne mereu cu noi și de a ne implica în opera de răscumpărare pe care vrea să o realizeze în inima fiecărei persoane și în "inima" creației. Această speranță își găsește centrul propulsor în Învierea lui Cristos, care "conține o forță de viață care a pătruns în lume. Acolo unde părea că totul a murit, de peste tot răsar din nou mugurii învierii. Este o forță fără egal. Este adevărat că de multe ori se pare că Dumnezeu nu există: vedem injustiții, răutăți, indiferență și cruzime care nu se diminuează. Dar este la fel de adevărat că în mijlocul întunericului începe întotdeauna să înflorească ceva nou, care mai devreme sau mai târziu dă roade" (exortația apostolică Evangelii gaudium, 276). Din nou, apostolul Paul afirmă că "în speranță" noi "am fost mântuiți" (Rom 8,24). Răscumpărarea săvârșită la Paști dă speranță, o speranță certă, fiabilă, cu care putem face față provocărilor prezentului.

A fi pelerini de speranță și făcători de pace înseamnă, așadar, a ne întemeia existența pe stânca învierii lui Cristos, știind că orice angajament pe care îl luăm, în vocația pe care am îmbrățișat-o și pe care o ducem mai departe, nu cade în gol. În ciuda eșecurilor și a poticnelilor, binele pe care îl semănăm crește în tăcere și nimic nu ne poate despărți de țelul final: întâlnirea cu Cristos și bucuria de a trăi în fraternitate unii cu alții pentru eternitate. Trebuie să anticipăm în fiecare zi această chemare finală: relația de iubire cu Dumnezeu și cu frații și surorile noastre începe încă de acum să realizeze visul lui Dumnezeu, visul unității, al păcii și al fraternității. Nimeni să nu se simtă exclus de la această chemare! Fiecare dintre noi, în felul său mic, în starea sa de viață, poate fi, cu ajutorul Spiritului Sfânt, un semănător de speranță și pace.

Curajul de a intra în joc
Pentru toate acestea spun, încă o dată, ca și la Ziua Mondială a Tineretului de la Lisabona: "Rise up! - Ridicați-vă!". Să ne trezim din somn, să ieșim din indiferență, să deschidem gratiile închisorii în care ne-am închis uneori, pentru ca fiecare dintre noi să-și descopere vocația în Biserică și în lume și să devină pelerin de speranță și făcător de pace! Să fim pasionați de viață și să ne angajăm în îngrijirea iubitoare a celor din jurul nostru și a mediului în care locuim. Repet: să aveți curajul de a vă pune în joc! Părintele Oreste Benzi, un apostol neobosit al carității, mereu de partea celor din urmă și a celor lipsiți de apărare, obișnuia să repete că nimeni nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de dat și nimeni nu este atât de bogat încât să nu aibă nevoie să primească ceva.

Să ne ridicăm, așadar, în picioare și să pornim ca pelerini de speranță, pentru ca, așa cum a făcut Maria cu Sfânta Elisabeta, să putem duce și noi vești de bucurie, să generăm viață nouă și să fim artizani ai fraternității și ai păcii».

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 21 aprilie 2024, a patra duminică a Paștelui.


FRANCISC



Sursa:vaticannews.va.ro