Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [1] Împărtășania deasă

 
Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [1] Împărtășania deasă
  • 01 Ian 2021
  • 1892

Spre jumătatea secolului al XIX-lea se asistă în țările europene catolice la o extraordinară înflorire a inițiativelor de promovare a cultului Preasfintei Euharistii. Această reînnoire a pietății euharistice - ca reacție la rigorismul jansenist și la mutațiile sociale declanșate de căderea ancien régime și de revoluția industrială - punea accentul asupra cultului față de Isus Hristos, Dumnezeul ascuns sub vălul Preasfântului Sacrament. Biserica Greco-Catolică românească, fiind în comuniune cu lumea catolică, a preluat din valorile și tradițiile religioase europene. La începutul secolului al XX-lea se depun eforturi din partea unei părţi a clerului şi a episcopatului greco-catolic în vederea ridicării calităţii vieţii spirituale a poporului credincios. Printre mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop, un prim rol este constituit de introducerea practicii împărtăşaniei (împărtășirii, cuminecării) dese, frecvente. Ideea propovăduită de promotorii acestei practici afirmă că oricât se străduieşte Biserica prin predici, misiuni parohiale, asociaţii religioase, cărţi şi alte mijloace să ridice viaţa religioasă a credincioșilor, aceasta nu va fi cu putinţă până nu se va introduce cuminecarea deasă, în fiecare duminică sau chiar de mai multe ori pe săptămână.

Primul Sinod Provincial al Bisericii Greco-Catolice din 1872 la Blaj aminteşte că primii creştini se cuminecau la fiecare Sf. Liturghie, însă scăzând pietatea creştinilor Biserica a hotărât sub păcat de moarte ca fiecare credincios să se cuminece cel puţin o dată pe an, la Paşti, având în vedere beneficiile sufleteşti: sporirea harului sfinţitor, întărirea în lupta împotriva ispitelor, evitarea păcatelor uşoare, progresul pe calea desăvârşirii sufleteşti.

Imediat ce apar voci care pledează pentru împărtăşania deasă, se ivesc şi obiecţii împotriva acestei practici, conform cărora în popor nu se simte lipsa urgentă a acestui mijloc, deoarece acesta deja trăieşte o viaţă sufletească normală, prezentând o moralitate publică îndestulătoare, care nu justifică mijlocul drastic al cuminecării dese ori chiar zilnice. Se resping aceste obiecţiuni, afirmându-se că împărtăşania nu este doar ţinta spre care credinciosul se străduieşte şi pe care o atinge uneori, aşa cum stau lucrurile în spiritualitatea răsăriteană, ci este şi un mijloc pentru atingerea desăvârşirii, o hrană zilnică. Ceea ce se pretinde în porunca a IV-a bisericească este minimum, este ultima limită a concesiilor pe care Biserica le-a făcut apatiei mereu crescânde a sufletelor.

Printre diferitele îndemnuri arhiereşti la cuminecarea deasă, prezentăm cazul episcopului Alexandru Nicolescu al Lugojului, paradigmatic prin insistenţa cu care revine. În 1927 episcopul, în Ordinul circular către toţi fraţii preoţi privitor la împărtăşirea deasă şi zilnică, prezintă Decretul „Sacra Tridentina Synodus” în favoarea împărtăşaniei dese, publicat la Roma în 20 decembrie 1905. Consideră că acest decret al papei este, probabil, cel mai important dintre toate decretele date de înalta autoritate bisericească în vremea respectivă pentru reînnoirea vieţii sufleteşti a credincioşilor. El cuprinde în esenţă următoarele: 1) împărtăşania deasă sau zilnică trebuie să fie accesibilă tuturor credincioşilor; 2) intenţia dreaptă se manifestă în faptul că creştinul nu se apropie de masa altarului pentru a împlini un obicei sau din vanitate, ci pentru a se uni mai strâns prin dragoste de Dumnezeu prezent acolo; 3) deşi este bine ca cei ce se apropie de împărtăşanie să fie spovediţi şi de păcatele uşoare, e suficient totuşi să nu aibă pe suflet păcate de moarte, cei ce se împărtăşesc zilnic având posibilitatea prin împărtăşanie să scape de păcatele veniale; 4) deşi Tainele îşi au rodul lor ex opere operato (din însăşi firea lor), totuşi produc efect mai mare dacă sunt precedate de o pregătire şi urmate de mulţumire; 5) pentru ca împărtăşirea deasă şi zilnică să fie prudentă şi eficientă este nevoie de intervenţia duhovnicului, care va evita să abată pe cineva de la aceasta dacă respectivul se găseşte în starea harului sfinţitor şi se apropie cu gând drept; 6) fiind evident că prin primirea deasă şi zilnică a Sf. Euharistii sporeşte unirea cu Hristos, se hrăneşte mai bogat viaţa sufletească, se înzestrează sufletul cu virtuţi şi chezăşia fericirii veşnice se dăruieşte mai puternic, parohii, confesorii şi predicatorii trebuie să îndemne poporul creştin la acest obieci atât de pios şi salutar prin sfaturi şi insistenţă. Decretul reînnoieşte practica veche creştină a cuminecării dese. Sf. Francisc de Sales se exprima astfel: „Dacă vă vor întreba oamenii de lume de ce vă apropiaţi des de sf. împărtăşanie, răspundeţi: Spre a mă curăţa de păcatele mele, a mă libera de neajunsurile mele, a mă consola în restriştea mea. Trebuie să o facă cei desăvârşiţi pentru că vor trage profit nepreţuit; cei nedesăvârşiţi spre a câştiga desăvârşirea; cei tari spre a nu deveni slabi; cei slabi spre a deveni tari; cei bolnavi spre a se însănătoşi; cei sănătoşi spre a nu se îmbolnăvi. Cei ce au treburi puţine, pentru că au răgaz mai mult; cei ce au treburi multe, pentru că au nevoie mai mare. Împărtăşiţi-vă cât mai des puteţi cu învoirea duhovnicului vostru”. Sunt semnificative cuvintele Părinţilor Bisericii, continuă episcopul Lugojului, dar mai presus decât orice sunt cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Pâinea cea vie care s-a coborât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6). Plecând de la aceste consideraţii, Alexandru Nicolescu cere clerului eparhiei sale să îndemne poporul la împărtăşirea deasă: „Stăruiţi cu tot sufletul să introduceţi cuminecarea deasă în parohii şi Domnul vă va răsplăti cu mângâiere multă şi rod mare. Altfel zadarnice vor fi toate sforţările voastre; toată noaptea vă veţi trudi şi nimic nu veţi prinde. Nădăjduiesc că glasul meu nu va fi glasul celui ce sună în pustie, ci îmi veţi da cu toţii ascultare pentru binele vostru sufletesc şi al enoriaşilor încredinţaţi grijii voastre”.

Greco-catolicii erau conștienți că împărtășania deasă implica o oarecare îndepărtare de spiritualitatea răsăriteană a vremii. Canonicul Ludovic Vida de la Baia Mare scria în anii 1930: „Biserica Orientală are atâtea paraclise și acatiste în onoarea Maicii Domnului și a sfinților însă nu are nici un tropar în onoarea Sfintei Euharistii. Biserica Orientală, înafara Sfintei Liturghii nu are nici o altă formă de cult euharistic, precum există la latini adorația, congresele euharistice, cuminecările dese etc., dezvoltate mai ales după reforma protestantă care nega prezența reală. La orientali preoții nu cuminecă credincioșii decât la Paști iar în spovezi îi opresc pentru un număr însemnat de ani de la cuminecare”. Autorul invită la abandonarea principiului greșit conform căruia nu trebuie deloc schimbată tradiția bizantină răsăriteană dar și teama de ceea ce vor zice frații ortodocși în cazul în care greco-catolicii ar prelua noi expresii devoționale euharistice. Un alt autor greco-catolic român, pr. Augustin Pop, un erudit călugăr bazilian, în 1934 constata prezenţa afirmării tot mai pregnante a unui cult euharistic nemaiîntâlnit până atunci în Biserica Greco-Catolică din România, făcând un apel către preoți: „O viaţă nouă bate la uşă. Să nu zăvorâm porţile, izolându-ne într’un conservativism rău înţeles, aplicat acolo unde nu trebuie. În spirit euharistic, înseşi formele noastre rituale să prindă viaţă nouă, capabilă de a sfinţi suflete, cum a fost pe vremea marilor luceferi creştini răsăriteni. Preoţi, deschideţi poporului cărările sfinţeniei, arătaţi-i calea care duce acolo. Domnul este printre noi şi-şi caută suflete care să se lase conduse pe culmile sfinţeniei. Deschideţi deci larg porţile cultului euharistic!”.

Un rol preponderent în iniţierea şi apoi dezvoltarea cultului euharistic în Biserica Greco-Catolică în perioada interbelică l-au avut călugării bazilieni de la Mănăstirile Bixad, Moisei și Nicula, precum și Reuniunile de  Misiuni. Motivele care justifică şi pretind împărtăşania deasă sunt invitaţia lui Hristos, binele sufletesc, faptul că Euharistia oferă curaj şi tărie, apără împotriva ispitelor, redă plăcere şi gust pentru cele sufleteşti. Și astăzi în Biserica Greco-Catolică din România este promovată împărtășania deasă.

 

 

pr.  dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie, Blaj  

 

Toate imaginile care o să însoțească fiecare articol sunt preluate din colecția „Calendarul de la Blaj” pe anii 1918-1945.