O scenă mare cât viața noastră (AUDIO)
PS Claudiu: Meditație pentru Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Ev Mt 6,14-21)
“Fățarnic” sau “ipocrit” în limba
greacă înseamnă “cel ce răspunde” sau “cel ce dă replici” și era folosit
pentru a desemna actorii unui teatru. Dacă înțelegem asta, pătrundem
mai bine profunzimea cuvintelor lui Isus: “atunci când postiți, nu fiți
fățarnici, nu jucați teatru. Nu folosiți o mască sau o altă față”. Masca
este specifică teatrului sau carnavalului și acolo are un rol bine
definit. Din păcate însă, există ispita constantă de a transforma
întreaga noastră viață într-un teatru.
Suntem
la începutul Postului Mare. Iar în această importantă perioadă a anului
liturgic, cea mai întâlnită practică este cea a abținerii de la
mâncare. Cu rol de mortificare, de sacrificiu, de jertfă, postul există
în toate marile tradiții religioase. Vechiul Testament prescrie cu
precizie perioada și tipurile de post. În Noul Testament îl vedem pe
Isus postind 40 de zile, iar pe apostoli începând și ei să postească
după Înălțarea la ceruri a Mântuitorului.
Cu
toate acestea, practica postului poate ascunde și capcane. Una este cea
a mândriei. Atunci când postim ne putem simți în regulă cu noi și cu
Dumnezeu. Fariseul spune: “Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca
ceilalți... Postesc de două ori pe săptămână”. Dumnezeu însă nu pare să
prețuiască un astfel de post.
Dacă citim
cu atenție Sfânta Scriptură, observăm că profeții sunt destul de critici
în privința postului clasic. Tocmai fiindcă poate ascunde această
capcană a mândriei. Ne putem simți mai puternici, mai drepți, mai
vrednici. Proorocul Isaia spune: “Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă
sfădiţi şi să bateţi furioși cu pumnul... Este oare acesta un post care
Îmi place, o zi în care omul își smereşte sufletul său? Să-și plece
capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place?
- zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile
jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte
pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol
îmbracă-l”. (Isaia 58, 4-7)
Primele
trei dumineci din Triod ne-au învățat că orice lucru bun trebuie să ducă
la o mai mare iubire de Dumnezeu și de aproapele. Dacă împlinește acest
lucru, postul e un lucru sublim. Dacă în schimb postul vă pune pe un
piedestal de unde să priviți în jos înspre aproapele vostru, la nimic nu
vă folosește. Când renunțăm la ceva, că e vorba de mâncare, de
obiceiuri rele, de pofte, nu o facem ca scop în sine, ci pentru ca asta
să ne apropie mai mult de Dumnezeu și de aproapele. Renunțăm la mâncare
pentru a trăi pe propria piele realitatea vocației noastre de creștini,
descoperind că nu doar cu pâine trăiește omul. Viața noastră este
menținută de Dumnezeu: mâncarea este doar un semn al acestui adevăr.
Chiar și în momentul în care nu vom mai putea mânca, în care suflul
vital va părăsi încet-încet trupul nostru fizic, viața noastră va
continua să existe în Dumnezeu, într-o nouă formă, misterioasă, dar nu
de aceea mai puțin reală. Isus ne-o promite, iar Maica Sfântă și sfinții
ne-o demonstrează de două mii de ani încoace. Postul Mare este cea mai
propice perioadă în care putem să ne întărim în acest adevăr,
experimentând prin renunțările noastre o “mică moarte” și, concomitent, o
mare încredere în Dumnezeu cel ce ne dăruiește viața.
Putem
deci trăi Postul Mare ca pe un exercițiu și o pregătire pentru
adevărata viață. Sau, putem să jucăm doar teatru: în Postul Mare și în
viața noastră, încercând să impresionăm pe cei din jur, făurindu-ne o
mască și un personaj. Dacă interpretăm bine rolul, putem chiar primi
aplauze la scenă deschisă, putem deveni vedete de cartier. Însă atunci
când ultima cortină va cădea și măștile vor pieri, atunci și doar atunci
actorii acestei vieți își vor primi aplauzele care contează cu
adevărat. Până atunci însă, spectacolul poate continua...
PS Claudiu
Episcopul Curiei