Sacramentul aproapelui
PS Claudiu: Meditație pentru Duminica Înfricoșatei Judecăți (Ev Mt 25, 31-46)
Ev Mt 25, 31-46
Poate ne-am întrebat vreodată
de ce și în ce fel, două porunci, cea a iubirii de Dumnezeu și cea de
aproapele, sunt la fel de importante. Ba mai mult: sunt o singură
poruncă.
Ei bine, Evanghelia de astăzi, numită și a
Infricoșătoarei Judecăți, ne lămurește: Dumnezeu pe care trebuie să-l
iubim, este același care a venit în mijlocul nostru, care rămâne cu noi
până la sfârșitul veacurilor și pe care Îl regăsim într-un mod cu totul
special, tainic, așa cum vedem din evanghelia de astăzi, în aproapele
nostru. Deci dacă Îl iubim pe Dumnezeu, nu putem să nu ne iubim
aproapele, sacrament al prezenței Sale. Invers, nu putem să-l iubim cu
adevărat pe aproapele nostru, dacă nu Il vedem în el pe Cel ce ne-a
dăruit viața.
Toată Sfânta Scriptură are ca scop înțelegerea și
trăirea acestor două porunci. Timpul liturgic pe care îl trăim, cel al
Triodului, ne ajută să intrăm mai adânc în acest mister. Pare să ne
spună, mai exact, două lucruri.
Primul, că nu putem iubi dacă nu
suntem iubiți la rândul nostru. De aceea ultimele trei dumineci ce
preced Triodul ne-au vorbit despre acea mare Lumină care a strălucit în
Galileea neamurilor și deci în sufletul nostru și despre felul în care
aceasta se manifestă concret în existența cotidiană: vindecarea celor
zece leproși, adică a fiecăruia dintre noi; intrarea în casa lui Zaheu,
adică în casa sufletului nostru; vindecarea fiicei cananeencei, adică a
unei păgâne, la fel ca noi.
Al doilea lucru este urmatorul: ceea
ce noi am primit din partea lui Dumnezeu (vindecarea de lepra
păcatului, faptul că am redevenit căseni ai lui Dumnezeu și că prin
credință devenim moștenitori, chiar dacă nu suntem după sânge din
poporul lui Israel) toate aceste binefaceri suntem datori să le împlinim
și noi față de aproapele nostru. De ce? Ne explică acest lucru
evangheliile din primele trei dumineci ale Triodului: fiindcă am fost și
noi mântuiți doar prin îndurarea Domnului și nu prin merite (Vameșul și
fariseul), fiindcă suntem cu toții frați și împreună fii ai lui
Dumnezeu (Fiul risipitor) și în sfârșit, duminica de astăzi, fiindcă în
frații noștri este prezent în mod tainic, misterios, Fratele nostru, cel
ce ne-a deschis ochii și calea înspre Tatăl ceresc. Am descoperit că
avem un Tată iubitor și nu un Stăpân. Și că avem frați și surori în
jurul nostru, iar nu dușmani și concurenți.
Cine deci spune că îl
iubește pe Dumnezeu, dar nu o demonstrează prin iubirea de aproapele,
este un mincinos. Fiindcă Dumnezeu este prezent în aproapele nostru. Iar
cine pretinde ca își iubește aproapele și îl ajută, fară să-l iubeasca
pe Dumnezeu, este la fel de fals. Fiincă, necunoscând sau neacceptând
iubirea lui Dumnezeu, nu știe cu adevărat ce înseamnă a iubi. Iubirea de
aproapele, dacă nu este fundamentată de Chipul lui Isus care transpare
prin chipul celui sărac, al celui ce suferă, al celui ce are nevoie de
noi, devine pură ideologie. Iar o ideologie nu face altceva decât să
înrăutățească starea și condiția semenilor: istoria o demonstrează
neîncetat. Iar noi în România am experimentat din plin “iubirea” unui
sistem care se pretindea în slujba aproapelui, dar fără Dumnezeu.
Rezultatul? Lanțuri și teroare. IPS Ioan Robu exprima în mod plastic
această crudă realitate: “atunci când încerci să creezi un Rai fără
Dumnezeu, ești pe punctul de a construi un iad!”
PS Claudiu
Episcopul Curiei