Când viața Lui înmiresmează viața noastră
PS Claudiu: Meditație pentru Duminica a XXX-a după Rusalii (Ev Lc 18,18-27)
Ev Lc 18,18-27
Cam toate evangheliile din duminicile
precedente vorbesc despre bogăție și despre felul în care, atunci când o
idolatrizăm, aceasta ne desparte de oameni și de Dumnezeu. Nu mai
suntem noi posesorii bogăției, ci ea devine posesoarea noastră, idolul
nostru, dumnezeul nostru. Cu alte cuvinte Mammona. Derivat din mai
vechiul “mai muna”, ce ar însemna “ceea ce îmi dă siguranță”, este un
termen aplicat în primul rând avuției.
Poate ni se pare prea dură
ideea de posesie. Și foarte probabil, nu sunt mulți cei legați în așa
mare măsură. Dar evanghelia de astăzi ne vorbește totuși despre un tânăr
pe care în zilele noastre, mulți l-ar considera un sfânt: nu a săvârșit
niciodată adulter, nu a ucis, nu a mințit, nu a furat, își respectă
părinții. Câte persoane de acest fel cunoașteți? Și cu toate acestea
tânărul este legat, posedat! Din ce ne dăm seama? Din faptul că dorește
viața veșnică, are șansa de a-l întâlni pe Isus, primește de la El cheia
și calea înspre viață și totuși… Chipul său se întristează… Nu poate
merge acolo unde vrea. E legat! Ar dori, dar nu reușește să se dezlege
de bogăție. Mammona nu-și lasă prada așa ușor…
E la fel ca în
binecunoscuta legendă a porții Cetății Ierusalimului, numită Urechile
Acului. Se spune că exista o astfel de poartă, strâmtă și înaltă doar
cât să încapă un om prin ea. Seara toate porțile erau închise, pentru ca
cetatea să poată fi aparăta de tâlhari, în afară de această poartă
strâmtă. Dacă cineva ajungea după închidere, avea două variante: să
intre singur prin Urechile Acului și să-și salveze viața, dar să-și lase
cămilele cu toate bunurile afară din cetate, riscând să piardă totul.
Sau, să rămână cu bogățiile sale afară, încercând să le apere, dar
riscându-și viața.
Tânărul din evanghelie a făcut o alegere: nu e
dispus să renunțe la bogății pentru a-și mântui sufletul. Cel puțin nu
deocamdată. De aceea sfinții ne spun că singuri ne alegem raiul sau
iadul. Dumnezeu nu ne condamnă: ia doar act de alegerea noastră. Bogatul
de astăzi are ușa deschisă, dar nu vrea să intre. Nu Isus îl condamnă
la întristare, ci el o alege. De bunăvoie. Nesilit de nimeni. Glasul din
evanghelia de duminica trecută pare să răsune și acum: Nebunule!
Problema
e: cum facem noi? Cum ne mântuim? Răspunsul îl aflăm la sfârșitul
evangheliei, privindu-i pe ucenici. Ceea ce e cu neputință la oameni, e
cu putință la Dumnezeu! Priviți-i pe apostoli: ei au lăsat totul pentru
Isus. Cu cât ne apropiem și noi mai mult de Dumnezeu, cu atât devenim
mai liberi. Viața Lui, încet, încet, pas după pas, înmiresmează tot mai
mult viața noastră: prin Sfânta Cuminecare, prin Taina Mărturisirii,
prin atâtea daruri ce așteaptă la porțile sufletului nostru. Adevărate
bogății, adevărate comori, ce nu ne leagă ci ne eliberează.
Doar
în fața lui Isus, Mammona face un pas îndărăt. Și apoi altul… Și apoi
altul… Lanțurile cad de la picioarele noastre și întristarea lasă loc
unei păci și unei bucurii fără margini ce ne copleșesc viețile și ne fac
să pregustăm Paradisul. Veșnicia începe astfel în sufletele noastre…
PS Claudiu
Episcopul Curiei