„Timpul Adventului nu are în primul rând în vedere acţiunea noastră şi nici chiar aşteptarea noastră a ceea ce ne este făgăduit. Conţinutul central al Adventului este primatul acţiunii lui Dumnezeu asupra acţiunii omului”: a spus card. Kurt Koch, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, la predica Sfintei Liturghii celebrată marţi seară, 3 decembrie, în catedrala romano-catolică „Sf. Iosif” din Bucureşti. Card. Koch se află de la 3 la 7 decembrie în prima sa vizită oficială în România „pentru a cunoaşte mai bine realităţile” locale şi „a promova relaţiile cu Biserica Ortodoxă Română”.
Ajuns marţi la Bucureşti, card. Koch a avut la ora 17.30 o întrevedere cu IPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, preşedintele Conferinţei Episcopilor din România. Succesiv, la ora 18.30, cardinalul Koch a prezidat Sf. Liturghie în catedrala romano-catolică Sf. Iosif. Concelebrarea euharistică s-a desfăşurat în limba latină iar omilia card. Koch a fost prezentată credincioşilor în limba română. Au luat parte la Sf. Liturghie arhiepiscopul mitropolit al arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti, IPS Ioan Robu, nunţiul apostolic în România şi R. Moldova, IPS Francisco Xavier Lozano, episcopul auxiliar PS Cornel Damian, episcopul Vicariatului greco-catolic de Bucureşti, PS Mihai Fraţilă, mons. Andrea Palmieri, subsecretarul Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi mai mulţi preoţi din Bucureşti.
„În timpul luminos al Adventului vestirea Bisericii prezintă ceva care ne surprinde şi ne bucură”, a spus cardinalul la predică, pornind de la lecturile biblice proclamate la Sf. Liturghie. „Ne este făgăduit că din săbii se vor face fiare de plug, iar din suliţe, seceri (cfr. Is 2,1-5) şi aşadar, între oameni se va reface pacea în dreptate. În lectura de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, ne este prezentată fără nici o îndoială cea mai frumoasă viziune de pace pe care o putem închipui şi care, printre altele, este cu adevărat universală, căci se întinde la întreaga natură, inclusiv la animalele sălbatice: „Lupul va sta cu mielul, şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi animalele îngrăşate vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi” (Is 11,6). Această făgăduinţă ne prezintă o situaţie de pace la cu toţii aspirăm. Promisiuni de acest fel ne dau impresia de a fi, oarecum, ca în povestirile minunate din „O mie şi una de nopţi” şi suntem tentaţi să spunem: „Prea frumos, ca să fie adevărat!”. Într-adevăr, în lumea de astăzi nu sunt multe semne ale acestor frumoase promisiuni. Mai degrabă, lumea noastră este stigmatizată de un anti-advent mult mai dur, în care copacii mor şi noi, oamenii, suntem ameninţaţi de un holocaust ecologic. Dacă noi, oamenii, continuăm, de exemplu, să otrăvim natura cum am făcut până acum, aceasta va muri înaintea noastră şi, negreşit, la rândul nostru, şi noi. În această lume de anti-advent, ce ne pot spune aceste frumoase promisiuni biblice ale Adventului?”.
Continuând reflecţia sa despre lecturile biblice, cardinalul Koch a scos în evidenţă „o expresie scurtă, dar în care se ascunde un mare răspuns: cu privire la pacea universală care ne este prezentată, se spune că aceasta va veni «în ziua aceea». Dar ce înseamnă «în ziua aceea»? Această expresie ar putea fi greşit înţeleasă dacă am înţelege-o în sensul vremelniciei noastre omeneşti. Ea nu se referă la timpul acţiunii noastre, dar face trimitere în primul rând la o promisiune, la promisiunea mlădiţei care va ieşi din trunchiul lui Iese şi a vlăstarului care se va ridica din rădăcinile lui (cfr. Is 11,1). Despre această mlădiţă se spune că Duhul Domnului se va odihni asupra ei. Numai când Duhul Domnului acţionează şi numai când mlădiţa îl primeşte, atunci vine «ziua aceea» în care pacea universală, pe care o dorim atât de mult, va putea să înmugurească în întreaga natură.
Pacea făgăduită nu va putea fi instaurată prin acţiunea umană. Aceasta nu înseamnă că noi oamenii suntem destinaţi să nu facem nimic. Ci că acţiunea care ne revine este o acţiune specifică şi constă în a fi deschişi şi receptivi la ceea ce provine de la Dumnezeu. Acest primat al acţiunii lui Dumnezeu asupra acţiunii proprii a omului este conţinutul central al Adventului creştin. Timpul Adventului creştin nu se referă, de fapt, în primul rând la acţiunea noastră şi nici la aşteptarea noastră a ceea ce ne este făgăduit. Adventul, literal, nu înseamnă de fapt «aşteptare», fiind traducerea latină a termenului grec «parousia», care înseamnă «sosire». În antichitate, acesta era termenul specific care indica prezenţa regelui când acesta acorda supuşilor săi timpul «parousiei» sale, al prezenţei sale. Şi în Adventul creştin este vorba de o sosire, altfel spus, de prezenţa lui Dumnezeu în această lume, prezenţă care deja a început. În centrul Adventului creştin se află «parousia» lui Cristos, care este absolut decisivă: în timp ce prin conceptul de «aşteptare» totul se învârte în jurul activităţii sau inactivităţii omeneşti, prin conceptul de «sosire» toată atenţia se îndreaptă spre cel a cărui prezenţă a început deja. Se poate vorbi de Advent creştin, aşadar, numai când Dumnezeu însuşi în venirea sa este în centrul tuturor”.
„Acesta e mesajul mângâietor şi în acelaşi timp stimulator al Adventului: prezenţa lui Dumnezeu în lume a început deja. Dumnezeu, chiar dacă în chip nevăzut, este deja prezent. Aceasta înseamnă că prezenţa lui Dumnezeu în lume doar a început şi, aşadar, nu este încă împlinită, dar este în creştere, se dezvoltă, se maturizează şi va fi realizată pe deplin numai când «parousia» lui Dumnezeu va fi pe deplin împlinită la a doua venire a lui Cristos. Şi cu toate acestea, încă de pe acum Dumnezeu vrea să fie prezent în lumea noastră şi aceasta, prin intermediul nostru, al celor care credem. Prin credinţa noastră, speranţa noastră şi iubirea noastră, Dumnezeu vrea să facă să strălucească lumina Adventului său în noaptea lumii”.
Credincioşilor din catedrala romano-catolică din Bucureşti, prelatul a vorbit mai departe despre „seriozitatea şi bucuria recunoştinţei Adventului”, subliniind că „gratitudinea e uşor de trăit când ne aflăm pe culmile nu doar ale vieţii noastre profesionale dar şi ale vieţii noastre personale. Dar nu este la fel de spontană pentru noi când trecem printr-o criză. Şi totuşi, chiar în această situaţie gratitudinea dobândeşte credibilitatea sa particulară, cum s-a arătat în viaţa pământească a lui Isus”. Cardinalul a menţionat că în pagina Evangheliei proclamată la Sf. Liturghie Isus îl preamăreşte pe Tatăl ceresc nu când se afla pe culmile activităţii sale ci „chiar în momentul în care oamenii se îndepărtează de El şi în care se profilează la orizont patima şi moartea sa”. Isus îl preamăreşte pe Tatăl şi „îi mulţumeşte din adâncul inimii pentru faptul că misiunea sa, vorbind din punct de vedere pur omenesc, se îndreaptă acum spre faliment. Tocmai acest moment de cotitură din viaţa pământească a lui Isus face atât de credibilă şi autentică preamărirea sa recunoscătoare”.
„Şi noi cunoaştem situaţii în care suntem chemaţi să ne punem, asemenea lui Isus, o foarte adâncă încredere în Dumnezeu, suntem chemaţi să ne încredem în Providenţa lui Dumnezeu şi, în ciuda oricărei împotrivi, să-l preamărim pe Dumnezeu mai ales pentru faptul că Dumnezeu vine şi astăzi şi ne dăruieşte Adventul său. Într-adevăr, numai când Dumnezeu soseşte, poate să ajungă şi acea pace care ne este făgăduită în lectura de astăzi şi care va cuprinde întreaga creaţie. Făgăduinţa de pace din lectura de astăzi nu este, aşadar, o poveste frumoasă, de genul celor din „O mie şi una de nopţi”, prea frumoasă ca să fie adevărată. Adventul creştin, mai degrabă, ne promite că este atât de adevărată încât totul va fi din nou frumos pentru noi, oamenii, pentru lumea noastră şi pentru întreaga creaţie. Dar această frumuseţe are fundamentul ei numai în acea mlădiţă care va ieşi din trunchiul lui Iese şi asupra căreia se va odihni Duhul Domnului.
În următoarele săptămâni ale Adventului să ne rugăm pentru venirea Duhului, ca să deschidă inimile noastre pentru a vedea din nou că noi, creştinii, trăim în Advent nu doar primele săptămâni din anul liturgic, dar întotdeauna, punând din nou speranţa noastră în venirea lui Dumnezeu, despre care însuşi profetul Isaia spune: «Iată-l pe Dumnezeul vostru… El vine ca să vă elibereze» (Is 35,4). Numai când Dumnezeu va veni la noi, va sosi «ziua aceea» în care se va împlini Adventul, şi, odată cu aceasta, pacea universală pe care Dumnezeu însuşi o făgăduieşte”.
Sursa:ro.radiovaticana.va
