A vorbi despre „dorinţă” în domeniul vieţii spirituale ar putea să provoace tulburare, deoarece se consideră că a lăsa frâu liber dorinţei ar putea conduce la o viaţă fără frâne şi sclavă a impulsurilor, ce nu ţine cont de valorile alese. Dorinţa ar putea să evoce şi suferinţele cele mai puternice primite în viaţă: un afect la care nu s-a răspuns, o prietenie trădată, un gest frumos neînţeles, o serie de situaţii în care deschiderea de sine şi exprimarea a ceea ce se avea mai drag a comportat răni profunde. De aici tentaţia de a concluziona că o viaţă fără dorinţe ar fi mai liniştită, ordonată şi stabilă.
Dorinţa nu poate fi ştearsă aşa de uşor. Dorinţele şi afectele, în binomul lor inseparabil, constituie elementul de bază al vieţii psihice, intelectuale şi spirituale, sunt izvorul oricărei activităţi; deşi apar uneori ca un ansamblu haotic şi complicat, ele trimit la realităţi fundamentale şi necesare, care dau gust vieţii, pentru că o fac interesantă, îi dau savoare. Sfântul Toma asociază cu perspicacitate dorinţa la însuşi actul vederii, o operaţiune în mod esenţial selectivă, care se opreşte asupra a ceea ce cucereşte inima.
În afară de aceasta, dorinţa ocupă un loc fundamental în însăşi revelaţia biblică, spre deosebire de alte tradiţii religioase, până acolo încât constituie un element specific al relaţiei cu Dumnezeu: „Perfecţiunea supremă pentru budism este ‘uciderea dorinţei’. Oamenii din Biblie, chiar şi cei mai apropiaţi de Dumnezeu, cât sunt de departe de acest vis! Dimpotrivă, Biblia este plină de tumultul şi de conflictul tuturor formelor dorinţei. Desigur, este foarte departe de a le aproba pe toate (…), dar în felul acesta îşi primesc toată forţa lor şi dau toată valoarea existenţei omului”.
Pe de altă parte, toate aceste precauţii şi temeri arată prin contrast puterea şi rolul dorinţei în viaţă. Ea este într-adevăr în măsură să aprindă toată fiinţa, dând forţă, curaj şi speranţă în faţa deciziilor şi dificultăţilor. Aşa cum afirmă R. May: „Dorinţa aduce căldură, conţinut, imaginaţie, joc infantil, prospeţime şi bogăţie voinţei. Voinţa dă auto-direcţia, maturitatea dorinţei. Voinţa tutelează dorinţa permiţându-i să continue fără a intra în riscuri excesive. Însă fără dorinţă, voinţa îşi pierde limfa vitală, vitalitatea sa şi tinde să se stingă în autocontrazicere”. Adesea, tocmai lipsa dorinţei constituie cumpăna între un proiect reuşit, coerent şi durabil, şi miile de veleităţi şi propuneri bune. De fapt, dorinţa, parafrazându-l pe psihologul Kubie, permite să se realizeze unicul tip de transformare durabilă, adică „a schimba în capacitatea de a schimba”: aceasta permite a readuce ordinea în dezordine. Atunci când dorinţa este adevărată, autentică, ea conduce la realizarea unei restructurări radicale, la „a face ordine în propria viaţă”, cum ar spune sfântul Ignaţiu, omul ajungând să fie capabil să guste şi să se bucure de ea, cu alte cuvinte să fie mulţumit.
Dar ce se înţelege cu termenul „dorinţă”? Şi cum poate fi recunoscută posibila sa autenticitate şi profunzime? În domeniul psihologic se deosebeşte înainte de toate „dorinţa” de „nevoie”. Dorinţa, spre deosebire de nevoie, are o rădăcină mai subtilă şi complexă, este legată de istoria, de memoria, de afectele individului: ea are de-a face şi cu fantezia şi nu este concretizabilă cu uşurinţă într-un obiect imediat, aşa cum se întâmplă, în schimb, în cazul nevoii. Aşadar ar fi reductiv să se identifice dorinţa cu plăcerea sau cu satisfacţia sexuală; ea este mai degrabă un element care străbate toate aspectele vieţii, intelectual, spiritual, relaţional, ludic. Există un element de continuitate în dorinţă care indică o direcţie, un parcurs, un sens trăirii, spre deosebire de nevoie, care este punctuală, limitată, circumscrisă şi de scurtă durată.
Dar este posibil să se elaboreze un „clasament” al dorinţelor pentru a recunoaşte validitatea şi adevărul lor? Gravitatea acestor întrebări, la care nu se poate renunţa, arată, în afară de importanţa la a cunoaşte propriile dorinţe, şi ajutorul eficient care poate veni dintr-un parcurs de viaţă spirituală. De fapt, în lectura şi interpretarea dorinţei, discursul psihologic întâlneşte câteva elemente fundamentale ale vieţii spirituale, cum ar fi asceza şi renunţarea: ele nu trebuie să fie înţelese ca duşmane ale dorinţei, ci ca un parcurs de verificare şi maturizare a ceea ce într-adevăr are valoare, dând la o parte, chiar dacă este atrăgător, ceea ce îi ia vieţii gustul, lăsând persoana în voia capriciului. Un lucru indispensabil pentru această muncă este încrederea că dorinţele profunde îşi vor găsi o împlinire şi o realizare adecvată. Aceasta implică o concepţie despre viaţă şi despre lume sub semnul ordinii şi al sensului, pentru care merită să ne angajăm şi să trudim.
Nu întâmplător, dorinţa este şi un simbol puternic pentru a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în propria viaţă; însăşi Evanghelia poate fi prezentată ca o educaţie fundamentală la dorinţe. Să ne gândim, de exemplu, la întrebarea iniţială a lui Isus în Evanghelia după Ioan: „Ce căutaţi?” (1,38), o întrebare care invită la a face claritate în inimă înainte de a-l urma. Şi în contextul propriu al minunii, Isus face trimitere la dorinţă; când se află în faţa paraliticului de la scăldătoarea din Betsaida, îl întreabă înainte de toate: „Vrei să te vindeci?” (Ioan 5,6). Nu este o simplă întrebare, şi de fapt bolnavul nu răspunde, ci continuă să vorbească despre problemele care îi sunt familiare, problemele din ziua obişnuită a paraliticului. „A te vindeca” înseamnă a te confrunta cu frica de a pierde o situaţie eventual supărătoare, dar cunoscută, pentru a începe o viaţă nouă. Aşadar, pentru a avea loc o schimbare, nu este suficient „să nu te simţi bine”, să fii exasperat: este nevoie mai ales de dorinţa convinsă de a introduce o noutate în propria ta viaţă, fiind dispus să înfrunţi costul. Punând această întrebare, Isus ne invită să recunoaştem ce anume este important să dorim în viaţă, ca o călăuză pentru orice pas ulterior, de vindecare şi de mântuire. Aşadar, cum putem cunoaşte adevărul şi profunzimea propriei dorinţe?
Un prim criteriu de evaluare este durata ei în timp. Dorinţa profundă nu se stinge cu trecerea timpului, ci, asemenea grăuntelui de muştar din parabolă (cf. Marcu 4,31 ş.u.), creşte tot mai mult. Dificultăţile şi insuccesele de obicei nu sting dorinţa profundă, ci o întăresc; este ca atunci când ne e sete – dacă nu găsim de băut, nu renunţăm din această cauză, ba chiar la un moment dat acest gând ajunge să ne ocupe tot cursul gândurilor şi al proiectelor noastre.
Această caracteristică a fost bine recunoscută de Părinţii Bisericii. Sfântul Grigore cel Mare vede în încercările Mariei Magdalena de a-l găsi pe Domnul la mormânt dinamica dorinţei spirituale, care creşte şi se întăreşte în pofida dificultăţilor: „Aşadar a căutat o primă dată, dar nu l-a găsit; a perseverat în căutare şi i-a fost dată să-l găsească. Astfel s-a întâmplat că dorinţele, cu trecerea timpului, au crescut şi, crescând, au ajuns la obiectul căutărilor. Dorinţele sfinte cresc cu trecerea timpului. În schimb, dacă în aşteptare slăbesc, este semn că nu erau dorinţe adevărate”.
Sfântul Ignaţiu de Loyola are prima experienţă fundamentală a lui Dumnezeu ascultând propria inimă şi observând această alternanţă stranie: dorinţele lumeşti sunt asimilate cu uşurinţă, dar nu au durată şi, la sfârşit, te lasă gol, cu un gust amar în gură. Dorinţa de Dumnezeu („să meargă la Ierusalim în picioarele goale, să nu se hrănească decât cu ierburi, să practice toate austerităţile cunoscute ca obişnuite la sfinţi”) prezintă, în schimb, la început o anumită împotrivire, dar odată primită, aduce pace şi seninătate profunde, care durează în timp. Atunci când relatează această experienţă, trecuseră peste 30 de ani, şi totuşi, dorinţa de a merge la Ierusalim continua să umple şi să înflăcăreze inima lui Ignaţiu.
În al doilea rând, este important de observat dacă dintr-o dorinţă se nasc altele, care devin ajutor şi stimulent pentru a realiza alte lucruri, la fel de bune. Este „circularitatea” proprie a spiritului: de exemplu, se observă că a întreprinde o activitate caritativă ajută la a trăi mai bine alte momente ale zile, cum ar fi rugăciunea, studiul, relaţiile. Este o altă manieră de a observa că dorinţa creşte cu timpul, aducând pace şi seninătate. Pentru a putea face aceasta este totuşi indispensabil să ne oprim şi să luăm o anumită distanţă faţă de trăirea interioară. Este ca şi cum am vrea să observăm în ansamblul său un oraş, o regiune: trebuie să privim de departe. Pentru sfântul Ignaţiu, acest moment de dezlipire de trăire era dat de cercetarea cugetului, o invitaţie la a revedea propria zi dintr-un punct de vedere deosebit, observând, de exemplu, dorinţele care au însoţit-o. Recitirea propriei vieţi este unul dintre gesturile cele mai sacre şi importante care se pot face, un gest, din păcate, adesea neglijat, sau realizat prea târziu, înainte de moarte. A-l putea face cu calm şi, aşa cum sugerează Ignaţiu, în spirit de mulţumire, ajută nu numai la recunoaşterea dorinţelor profunde, ci şi la purificarea lor, trăind în mod diferit propriile eşecuri.
Oricum, este important ca această confruntare să includă şi o persoană expertă şi instruită în privinţa realităţilor spirituale. Această persoană ar trebui să fie mai ales capabilă să asculte: adesea nu este necesar să se spună multe lucruri, pentru că acela care povesteşte, chiar în momentul în care vorbeşte, vede cum se desface în faţa lui trăirea, ajungând la ceea ce Ricoeur numeşte „propria identitate narativă”. Ne cunoaştem numai povestindu-ne altuia, într-un context de gratuitate primitoare, fără chinul obligaţiei sau neliniştea judecăţii. Însoţirea spirituală nu are ca finalitate obţinerea unui răspuns la preţ bun cu privire la o problemă imediată, ci este o muncă lentă, profundă şi obositoare, de ajutor neîndoielnic pentru cunoaşterea de sine şi din punct de vedere uman.
Un rod preţios al acestei lecturi este şi faptul de a şti să învăţăm din erorile comise, aceasta fiind o caracteristică proprie sfinţilor. Asemenea ştiinţei şi civilizaţiei, şi viaţa spirituală a fiecăruia înaintează prin încercări şi greşeli; însuşi păcatul cuprinde în sine o învăţătură şi, atâta timp cât ea nu este înţeleasă, riscăm să rămânem prizonierii lui. În schimb, când se ajunge la descifrarea valorii simbolice a unei dorinţe care se prezenta ca „rea”, ea, în mod straniu, îşi pierde puterea sa „magică”, ducătoare spre rău, revelând acel bine pe care îl căutam dintotdeauna, aşa cum au notat maeştrii spirituali: „Odată ce s-a revelat dorinţa fundamentală – care este mereu dorinţa după un absolut de iubire – (…) miile de dorinţe mici, aparent rele, care-i foloseau ca nadă, îşi pierd puterea de fascinaţie şi nu mai sunt simţite ca o ‘ameţeală’ aproape irezistibilă sau ca ‘periculoase’, contrar cu ceea ce păreau să fie înainte”.
Aşadar, departe de a fi pradă a materialismului celui mai desfrânat, lumea dorinţelor face trimitere în mod esenţial la dimensiunea spirituală, transcendentă, deoarece ne invită să ieşim din noi înşine, să elaborăm un proiect, să pariem pe acest proiect, chiar cu sacrificiu, ducând la împlinire ceea ce îndrăgim realmente, pentru că suntem capabili să dăm sens, adică semnificaţie şi direcţie, propriei vieţi.
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
