La 22 noiembrie, cu două zile înainte de încheierea Anului Credinței (duminica 24 noiembrie 2013), Editura Galaxia Gutenberg a prezentat în cadrul Târgului internațional de carte Gaudeamus (a XX-a ediție) cartea Preasfinției Sale Mihai Frățilă Precedența răgazului, a VI-a lucrare a autorului în spațiul „lumii scrise”, în simetrie temporală cu cei 6 ani de păstorire în Vicariatul greco-catolic București.
Din prima pagina a precuvântării autorul ne avertizează asupra titlului care ne-ar putea surprinde. Și surprinde cu adevărat. Obișnuit fiind cu clasificări și ordonări logico-matematice riguroase, avertismentul m-a determinat să risc următoarea clasificare privind conexiunea dintre titlu și textul cărții: există titluri care spun mai mult decât textul; titluri care spun mai puțin decât textul; titluri care spun altceva decât textul și titluri care spun exact ce spune textul. Cartea de față se încadrează în această ultimă categorie: titlul fiind în deplină armonie cu conținutul textului.
Într-o semantică contextuală, Precedența răgazului își va găsi în mintea cititorului coerenta și consistenta etimologică în urma unei lecturi atente și profunde. Cartea nu este una de divertisment. Nu se citește în tramvai sau tolănit mioritic în fotoliu la o cafea. Ea face apel la conștiința etic-morala și pune preț pe „luciditatea adevărului din conștiințe” (pag. 278).
Conștiința – cea mai mare invenție a umanității – cum o spune apăsat și în stilul lui heidegerian Gabriel Liiceanu, într-un recent interviu din Revista 22 a Grupului de Dialog Social, este cea care dă dimensiunea verticală a ființei umane.
Comunismul a reușit să elimine în câteva decenii, milenii de morală iudeo-creștină apărută în vechile scrieri testamentare, rafinată și sistematizată în Noul Testament și în operele teologilor și filozofilor creștini de-a lungul veacurilor până în zilele noastre.
Credința creștină, etica și morala sa ne învață că răul în lume e „forța care-l exclude pe Dumnezeu din alegerile omului” (pag. 280). Tot ea ne determina comportamentul compasiv de milă și respect față de aproapele și ne determină binele făcut în mod deliberat și cu seninătate.
Cartea este dedicata memoriei Mons. Pr. Olivier Raquez – seraficul benedictin – Rector al Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma de la a cărui mutare la veșnicia cerului se împlinește în curând un an (14 decembrie 2012).
Și titlul cărții i se datorează lui într-o anumită măsură. Obișnuia să spună blândul părinte: „tutto per il nostro Signore Gesù, ma con calma e sapienza”(totul pentru al nostru Domn Isus, dar cu calm și înțelepciune). Cu răbdare și înțelepciune, cu afecțiune și căldura părintească, cu tact de mare pedagog a condus generații de teologi și i-a format în vederea slujirii preoțești. Autorul – P.S. Mihai – s-a format ca alumn al Colegiului, ca Vicerector și apoi ca Rector al Colegiului sub atenta și competenta îndrumare a unui sacerdot adevărat.
Primul capitol al cărții cuprinde interviuri realizate de: Pr. Cristian Tehes, SUA, iunie 2008; Jurnalistul Gelu Trandafir, Bucuresti, 2010-2013; Prof. Univ. Dr. Simona Zetea – Universitatea Babes-Bolyai, 2012; Jan Baron De Volder – Jurnalist la publicația catolica „Terzio”, Belgia; Pr. Andrei Mărcuș – Pio Romeno – a 70-a aniversare, 2007.
Pentru că „la început a fost sfârșitul” – cronologic ultimul interviu de la sfârșitul cărții „deschide” începutul în timp al acestei cărți.
Deși spectrul „autorilor” de interviu este destul de larg și eterogen (preoți, jurnaliști, universitari), textul nu constituie asamblări întâmplatoare ci sunt omogen agregate în arhitectura întregului.
Abilitatea și măiestria intervievatului a determinat prin răspunsurile date direcția justă și coerența în cadrul temei abordate, asigurând întregului entropia minimă, dând senzația unei confesiuni calme, profunde și înțelepte. De fapt interviul nu este altceva decât o camuflare (în cazul de față benefica) a confesiunii.
O parte consistentă a cărții este determinată de profesionalismul jurnalistului format la înalta școală a BBC-ului londonez, Gelu Trandafir și maturizat în experiența C.N.A-ului alături de maestrul Dan Grigore – stâlp al demnității și civismului autentic.
De remarcat stilul academic pertinent al Prof. Simona Zetea – cunoscătoare în profunzime a problemelor legate de misia bisericii, a preoților, a ierarhilor și credincioșilor în procesul pastoral și catehetic al timpului recent.
O unda subtilă de umor tonic picurat cu abilitate în răspunsurile date de autor determină seninătatea lecturii („nu poți cânta tropare când mergi cu cercetașii și scuţii pe munte” răspunde undeva Preasfințitul).
Următoarele capitole cuprind: omilii (predici) la Blaj cu ocazia consacrării ca Episcop, la București cu ocazia instalării la Biserica „Sfântul Vasile”, la Patriarhie cu ocazia Octavei Mondiale de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, pastorale cu ocazia marilor sărbători, precum și meditații pe teme abordate în cadrul Școlii de Rugăciune, cu întâlniri lunare la Biserica vicarială „Sfântul Vasile” din capitală.
Toate acestea ne conduc către deschiderea de noi orizonturi în receptarea tainei Mântuitorului, simțind „parfumul” ritului oriental împreună săvârșit în Biserica unde Isus-Omul și Hristos-Domnul ne întâmpină pe fiecare, ne ia de mână și ne conduce în cadența proprie fiecăruia la taina împărtășirii cu pulberea divina a Sfintei Euharistii.
Așa cum sunt întrebări fără răspuns, sunt și răspunsuri neîntrebate. Acestea sunt cele pe care Preasfințitul le dă intențiilor noastre interogative de la cele naive și nevinovate până la cele de tipul „cu oiștea-n gard”, intuind bine încotro ne duce gândul, frământările și neliniștile noastre metafizice.
Autorul nu este străin de cotidian, fiind prizat în „zeitgeist”-ul prezent, analizând cu atenție problemele vieții sociale, făcând apel la competențele de înaltă ținută ale unora ca: Gabriel Liiceanu pe care-l citează cu „Apel către lichele”, Nicolae Steinhardt cu „Jurnalul fericirii” sau pe hâtrul și profundul „Român total” Petre Țuțea care lăsase testamentara dorință de a fi înmormântat la poalele Blajului din respect față de ceea ce a dat Școala Ardeleană pentru neam și țară.
Vlădicul din Ardeal ne îndeamnă la calm și răbdare (răbdarea fiind forma pasivă, dar consistentă a curajului), la manifestarea demnă și sinceră a identității noastre de greco-catolici, identitate care trebuie împlinită și transmisă mai departe urmașilor noștri.
De asemenea ne îndeamnă să nu ne lăsăm otrăviți de indolența, mai ales spirituală, în această lume și mai ales în acest hazard, balcanic al Bucureștilor, moral și social unde se amestecă în devălmașie credința cu superstiția, gestul solemn și sobru cu șușaneaua și șmecheria dâmbovițiană, unde se amestecă vinul cu apa și unde majoritatea pare a fi absolvit cu brio cursul intensiv de fente levantine.
În sintonie cu Sfântul Părinte Papa Francisc ne îndeamnă autorul la întărirea speranței creștine: „Nu lăsați să vi se fure speranța” își încheie Suveranul Pontif prima sa Enciclică Lumen Fidei; ne îndeamnă Vlădicul nostru la „forjarea” acestei speranțe în: iubire, iertare, mântuire și înviere.
În urma lecturii acestei cărți vom înțelege mai bine ce se întâmplă în jurul nostru și mai ales ce se întâmplă cu noi în efortul de zidire a „catedralelor morale ale mântuiri” (pag. 281).
Prof. Ioan Făgețan
Sursa:www.vicariatbucuresti.ro
