Catehismul ne amintește că rugăciunea ne implică cel mai mult sufletul „Oricare ar fi limbajul rugăciunii (prin gesturi sau cuvinte), cel ce se roagă este omul în întregul său” (CBC, art. 2562).
Din acest motiv, formele publice de cult ale Bisericii conțin numeroase elemente vizibile care implică simțurile noastre trupești. Catehismul ne învață că „în viața umană, semnele și simbolurile ocupă un loc important. Ca ființă în același timp trupească și spirituală, omul exprimă și percepe realitățile spirituale prin semne și simboluri materiale. Ca ființă socială, omul are nevoie de semne și de simboluri ca să comunice cu alții prin limbaj, prin gesturi, prin acțiuni. Același lucru este valabil și pentru relația sa cu Dumnezeu” (CBC, art. 1146).
Pentru a ajuta și a implica simțurile noastre în celebrare și pentru a ne ridica sufletul spre Dumnezeu, de secole, ca și important semn exterior, Biserica folosește tămâia.
Tămâia era un element important în celebrare. În Cort, la fel ca și în templu, Dumnezeu a cerut să se construiască „un altar pe care să se ardă tămâia”. Totodată a stabilit ca Aaron, Marele Preot, „să ardă tămâia înaintea pururea înaintea Domnului din neam în neam” (Ies 30,8).
Legat de această tradiție, este și celebrul verset care menționează tămâia în Vechiul Testament: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Ps 140, 2).
Creștinii au adoptat rapid utilizarea tămâiei. Sfântul Ioan o descrie în cartea Apocalipsei în liturgia cerească: „Și fumul tămâiei s-a înălțat, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apoc 8, 4).
În lumina pasajelor scripturistice menționate, utilizarea tămâiei simbolizează rugăciunile noastre care se înalță la Dumnezeu. Fumul de tămâie ne amintește faptul că preotul este acolo pentru a culege cererile noastre și pentru a se ruga pentru noi Dumnezeului iubitor și milostiv.
De asemenea, tămâia face trimitere și la realitatea cerească a Sfintei Liturghii. Leagă celebrarea noastră de liturgia cerească descrisă în cartea Apocalipsei, amintindu-ne că Liturghia este locul de întâlnire dintre cer și pământ.
Norul dens de tămâie poate adesea obscura viziunea noastră. Este un lucru pozitiv care ne amintește de natura misterioasă a Liturghiei. Mintea noastră nu poate înțelege pe deplin misterul care se celebrează înaintea ochiilor noștri și de aceea tămâia face această realitate mai tangibilă.
Așadar, chiar dacă uneori utilizarea tămâiei poate părea ciudată, aceasta are profunde rădăcini spirituale și este parte din adorația divină de mii de ani.
Traducere: Liviu Ursu
