Spiritualitatea este un termen prin care creștinul indică relația interioară a omului cu Dumnezeul transcendent: o relație personală cu Dumnezeul persoană. Din acest punct de vedere, spiritualitatea creștină e opusă spiritualităților ce înfloresc în Orientul Îndepărtat. În hinduism, budism sau taoism, omul spiritual tinde să absoarbă propria personalitate într-o divinitate impersonală. Creștinul în schimb își îmbogățește viața prin descoperirea și dialogul cu un Dumnezeu care e persoană sau mai degrabă ființă personală prin excelență.
Aceasta nu e însă totul. Spiritualitatea creștină nu este dominată doar de ideea că Dumnezeu este o persoană sau inteligență supremă și voință foarte eficientă, ci este fundamentată pe faptul că Dumnezeu s-a revelat oamenilor, că a dorit să se facă cunoscut acestora prin cuvintele și lucrările Sale. Acest lucru înseamnă că spiritualitatea creștină, ca și cea ebraică, nu este fundamentată pe o concepție abstractă despre Dumnezeu și nici pe ideea despre un Dumnezeu personal, ci pe credință sau pe consimțământul dat de om Cuvântului care s-a făcut cunoscut și s-a dăruit oamenilor în Hristos.
Această teologie nu suprimă certitudinile provenite din religia naturală care sunt de ordin rațional, ci le întărește și le transfigurează. Dumnezeul persoană este cunoscut în cel mai înalt grad datorită raportării sale interpersonale prin autorevelație, prin inițiativa sa de a veni în întâmpinarea omului pentru a stabili cu acesta o relație personală. Acum, dacă Dumnezeu a intrat prin Hristos în viața omului nu ca idee, ci ca persoană vie, spiritualitatea fondată pe această credință exprimă nevoia creștinului de a fi în legătură cu Dumnezeu prin credință și prin recunoștința dragostei. Cor ad cor loquitur. În această viață și dincolo.
Spiritualitate doar creștină
Cultura laică crede că Biserica, atunci când orbește despre spiritualitate, face referire exclusiv la diferitele forme asumate de-a lungul istoriei de spiritualitatea creștină și la cele trăite de credincioșii altor religii. Plecând de la această concepție, este revendicată existența unei spiritualități a gnosticilor și a laicilor. Există o oarecare doză de adevăr în această apreciere.
În secolele anterioare, o anumită mentalitate catolică cu orizonturi înguste a dat probabil impresia că Biserica și Evanghelia ar coincide perfect și că ar exista căutare sinceră a lui Dumnezeu, experiență de Dumnezeu și spiritualitate, doar în cadrul Bisericii vizibile. Erau aceleași vremuri în care era în vigoare modelul eclesiologic piramidal (Ecclesia societas perfecta) și în care se întețeau luptele dintre diferitele școli de spiritualitate. Toate acestea aveau loc în timp ce spiritul laic se contura și se întărea.
Acea mentalitatea îngustă și exclusivistă a fost în mod decisiv depășită datorită reînnoirii antropologice. Nu există monopoluri în domeniul spiritualității, aceasta din urmă fiind un atribut specific fiecărei persoane deschisă spre mister.
Benedict al XVI-lea a vorbit despre aceste lucru folosind termeni esențiali: „Dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu în mod real, adică de a vedea chipul lui Dumnezeu, este sădită în fiecare om, chiar și în atei. Poate avem și noi în mod inconștient dorința de a vedea în mod simplu cine este, ce este , cine este El pentru noi”.
E binevenit un exemplu. Marele dramaturg francez de origine română Eugène Ionesco nu pare a fi fost chiar un credincios. Era ca și creștin asemănător celui ce spune că este aproape de Isus, dar departe de Dumnezeu, aproape de Isus fratele oamenilor, departe de Dumnezeu care-i face pe copii să sufere în această lume și recompensându-i probabil în viața viitoare. El afirma: „Viața este o glumă pe care Dumnezeu a făcut-o oamenilor. Singurul răspuns este râsul sau credința. Doar în el putem avea încredere. Nu există altă alegere”. Mai mult: „Ar trebui să I se ceară explicații lui Dumnezeu. De ce lumea e atât de frumoasă și atât de îngrozitoare? De ce Răul prevalează asupra Binelui?”. Cine a avut asemenea întrebări exprimate chiar și în mod ciudat, posedă de bună seamă o spiritualitate proprie.
În ceea ce privește Italia, e interesant pentru tema noastră teologico-culturală rezultatul unei cercetări sociologice condusă de Franco Garelli. Biserica catolică este o realitate și o prezență ramificată pe întreg teritoriul țării, fiind susținută de diferite formule pastorale. Sentimentul religios e trăit însă în mod diferit astfel încât se poate vorbi în cazul Bisericii din Italia de un pluralism intern în timp ce în alte țări pluralismul se referă la relațiile dintre confesiunile religioase. În Italia, este în curs de desfășurare un proces de atomizare a întrebării religioase. Există „virtuoșii”, cei ce frecventează cu regularitate biserica, cei ce o frecventează doar din când în când, creștinii ce aparțin unor alte etnii, creștinii „cum vreau eu”. În tot acest timp, ia amploare un fenomen care deocamdată este de mică intensitate. E vorba de așa numita „credință fără apartenență” care pune accentul mai mult pe conceptul de spiritualitate decât pe cel de religiozitate. 73 % dintre italieni nu disting între cele două concepte, iar 50% cred că poate exista o viață spirituală, lipsită bineînțeles de caracter religios, fără a crede în Dumnezeu .
Acest lucru înseamnă că adevărul religios nu mai depinde de Biserică ca instituție, de învățătura ei, ci de căutarea și convingerea propriei subiectivități. Cultura dominantă a subiectivismului și a autorealizării erodează credința prezentă în mărturia Bisericii și a autorității sale apostolice. Este o situație care are nevoie de atenție teologică și de regândirea certitudinilor și a metodelor de evanghelizare în plan pastoral fără a subevalua influența spiritului laic, tot mai pătrunzător în comunitatea credincioșilor.
Un articol al lui G. E. Rusconi
Să ne întoarcem la spiritualitatea exprimată de spiritul laic cu ajutorul unui articol scris de G. E. Rusconi, în urmă cu câțiva ani: „Laicul este bărbatul/femeia care se recunosc în rațiune, adică în raționalitatea temperată de forme de experiențe vitale a căror descifrare nu poate fi instrumentalizată științific. Răspunsul ultim delegat credinței – înțeleasă în sensul doctrinar catolic al termenului – este un scurtcircuit pe care laicul nu-l acceptă”. E o poziție cunoscută: laicitatea ca și comportament moral etsi deus non daretur.
O astfel de persoană laică are o spiritualitate proprie care în mod sigur nu e cea catolică sau cea creștină. A recunoaște acest lucru nu e un act de bunăvoință din partea catolicilor. Rusconi respinge ideea că spiritualitatea laicului ar fi un înlocuitor al spiritualității religioase manifestată în spațiul privat, singura adevărată. După cum am văzut mai sus, putem fi de-acord cu el. În sprijinul afirmației sale, autorul observă cum conceptele de spirit, logos, suflet, înțelepciune, știință, pot suporta o interpretare nu neapărat creștină în mod necesar și exclusiv, cel puțin de când rădăcinile creștine au devenit motive laice de sine stătătoare.
„Trebuie respinsă cu fermitatea părerea obișnuită conform căreia percepția misterului vieții și a contingenței lumii, emoția în fața universului, sensul profund al limitei omului sunt privilegii ale spiritualității religioase”. Pentru Rusconi este emblematic cazul morții, care în spiritualitatea religioasă este legată de tema imortalității sufletului, în spiritualitatea creștină de tema speranței fundamentată pe Învierea lui Hristos, în gândirea filosofică occidentală de metafizică.
Ce rămâne din toate acestea pentru laic? Cu abandonarea oricărei certitudini metafizice privitoare la supraviețuirea personală, laicul se găsește automat fără speranță? Cade într-o stare de disperare vestitoare de comportamente inumane groaznice? Bineînțeles că nu. În fața morții, laicul – chiar dacă nu dispune de certitudini metafizice sau religioase – cultivă seninătatea izvorâtă din conștiința kantiană a observării legii morale. Nu există reduceri sau scamatorii. Aceasta este substanța însăși a eticii laice care rezultă a fi de neînțeles pentru cel care nu știe să conceapă un comportament moral care să nu fie determinat de perspectiva pedepsei sau a premiului (sau de ascultarea față de poruncă). Respingerea ideii de speranță legată de premiu sau de pedeapsă nu e un act de disperare, un act izvorât dintr-un gest de aroganță împotriva lui Dumnezeu sau expresia unui simț deplasat de atotputernicie.
Textul demonstrează în ce măsură spiritualitatea laicului, nobil în exigența sa, e departe de cea creștină. E inutil a preciza că speranța escatologică creștină și comportamentul moral creștin nu sunt motivate de frica pedepsei și a dorinței recompensei veșnice. Aici autorul repetă doctrina kantiană conform căreia, pentru ca moralitatea să aibă validitate obiectivă și universală, e necesar ca voința să fie independentă de orice posibil obiect particular și să se determine conform regulii așa zisului „imperativ categoric” sau a poruncii care nu e condiționată și subordonată vreunei ipoteze. A acționa moral înseamnă a acționa din datorie, fără etică hedonistă, eudemonistă sau utilitaristă, oricare ar fi aceasta. Acel „tu trebuie” este vocea pe care rațiunea practică și-o asumă în orice ființă rațională. De aceea Rusconi vorbește în cazul laicului de spiritualitatea rațiunii. Ar fi de prisos să i se explice motivele cristologice ale speranței creștine fundamentate pe credința în cuvântul lui Hristos.
(Traducere de Octavian FRINC, după G. MUCCI, „La spiritualità della ragionevolezza” în La Civiltà Cattolica, 3920, 19 ottobre 2013, pp. 178-182).
