În 1989, regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est s-au prăbuşit. De îndată ce Moscova a dat de înţeles că nu va mai interveni militar dacă partidele comuniste vor pierde monopolul puterii, schimbările s-au desfăşurat rapid. În anii '90, victoria democraţiei părea definitivă. Acum, după 3 decenii, tendinţele autoritariste şi extremiste agită electoratul din întreaga Europă. Digi24 aminteşte cât de grave sunt traumele provocate de dictatură şi cât de mult costă libertatea într-un regim dominat de un singur om.
Povestea eliberării Poloniei de comunism începe la 16 octombrie 1978, la Roma. Alegerea în Scaunul Pontifical a cardinalului polonez Carol Wojtila, în vârsta de 58 de ani, a însemnat o victorie în sine pentru Polonia necomunistă.
Graţie ierarhiei bisericeşti aflate în afara ţării ocupate din 1945 de Armata Roşie, Polonia şi-a păstrat o mai consistentă zonă academic nealterată de ideologia partidului unic şi presiunile ateiste pentru crearea omului nou. Apropiat al lui Stefan Vişinski, primatul erou al Poloniei, cel care a reuşit să menţină influenţa catolică în plin stalinism, episcopul Wojtila era absolvent de Filozofie, a predat etica mai întâi la Facultatea de Teologie din Cracovia, apoi la Universitatea Catolică din Lublin.
Christian Mititelu, fost şef al Secţiei Române a BBC World Service: În timp ce citeam ştirile mi-a fost adusă hârtia, pe vremea aceea nu exista prompter, îţi aduceau o hârtie, care spunea că a fost ales un nou Papă, este cardinalul Woityla de Cracovia, şa. Sigur că a fost poate cel mai emoţionant moment pe care l-am trăit citind în direct nişte ştiri şi luat prin surprindere. Nu se aştepta lucrul ăsta. Şi iată că acest Papă a avut un rol important în încurajarea şi mobilizarea schimbărilor din Polonia şi, aş zice, în îmbărbătarea liderilor occidentali, inclusiv a preşedintelui.
La 2 iunie 1979, Ioan Paul al II-lea a revenit în Polonia natală pentru o săptămână. Iar la slujba în aer liber din Piaţa Victoriei de la Varşovia a luat parte un milion de oameni.
Îndemnul evanghelic "Nu vă fie frică!" ca "să se înnoiască faţa pământului" apărea într-o societate frământată de nemulţumiri. Acestea se transformau în opoziţie publică, adică greve şi proteste politice. Încă din 1976, la Varşovia luase deja fiinţă "Comitetul de Apărare al Muncitorilor" - profesori, avocaţi, sociologi, scriitori, actori şi muzicieni în sprijinul protestatarilor. Era un organism care semnala încălcări flagrante ale drepturilor omului şi cerea insistent eliberarea deţinuţilor politici.
La 31 august 1980, în timpul unei mari greve la şantierul naval din Gdansk, muncitorii forţează autorităţile să recunoască sindicatul lider Solidaritatea, dreptul la protest şi să renunţe la cenzură în întreaga ţară. Primele cozi la ziare în Estul Europei au fost în Polonia. Euforia libertăţii a dat acestei perioade numele de "Carnavalul Solidarităţii".
În septembrie 1981, "Solidaritatea" îl alege în frunte pe Lech Walesa, un electrician de 38 de ani care făcuse deja închisoare politică pentru apărarea drepturilor sociale. Sindicatul liber a câştigat repede adeziunea a 10 milioane de membri, un sfert din populaţia ţării. Dar pe măsură ce mişcarea se transforma în fenomen, pericolele la adresa liderilor opoziţiei deveneau iminente.
Danuta Walesa, soţia liderului "Solidarităţii": Bineînţeles că aveam gânduri de acest fel. Bineînţeles că existau temeri. Dar nu voiam să mă gândesc prea mult la aceste subiecte, dar în străfundul sufletului am fost mereu îngrijorată din acest punct de vedere.
Speriat de anvergura opoziţiei şi perspectiva unei noi intervenţii sovietice, Wojciech Jaruzelski a declarat la 13 decembrie 1981 legea marţială. Cenzura a redevenit atotputernică, adunările publice interzise, iar "Solidaritatea" scoasă în afara legii. În 12 ore, 5000 de lideri şi membrii ai sindicatului liber au fost arestaţi. Tancurile au apărut pe bulevardele marilor oraşe pentru intimidarea eventualilor demonstranţi. Aceştia, într-adevăr, nu au întârziat să apară. Represiunea a însemnat morţi şi răniţi.
A fost momentul în care reţeaua parohiilor catolice a devenit esenţială pentru rezistenţă. Între preoţii care şi-au asumat riscuri uriaşe, s-a remarcat Jerzy Popieluszko. El aplica evanghelia ad literam: nu îi era frică. Creştinii trebuie să spună respingă minciuna, impostura şi violenţa indiferent de puterea celor care le practică, cenzura nu e compatibilă cu demnitatea oamenilor, predica el. Când muncitorii de la combinatul de oţel din Varşovia ceruseră un paroh, marele primat Ştefan Vîşinski îl trimisese pe el. Rugăciunile sale pentru Polonia din ultima duminică a fiecărei luni strângeau şi 20.000 de credincioşi.
Agnieszka Skierterszka, director Institutul Polonez: Tatăl meu a fost membru al Solidarităţii. Era şef de comitet la locul său de muncă, deci în structurile locale aşa că părinţilor mei le era frică în perioada legii marţiale ca tatăl meu să nu fie arestat. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. Dar teama de represiunea comunistă a existat în familia mea.
Când valul de arestări a lăsat mii de familii fără nici un fel de sursă de existenţă, preotul Jerzy Popieluszlo a transformat biserica Sfântul Stanislas din Varşovia în loc de adunare şi de sfat, iar subsolul clădirii în depozit de alimente şi medicamente. Insista ca oamenii să ţină socoteala celor arestaţi, să se ştie permanent ce se întâmplă cu familiile lor şi să fie ajutate, ca nimeni să nu rămână neapărat şi să dispară fără urmă. Predicile sale, difuzate de Europa Liberă, au încurajat întreaga Polonie.
În iunie 1983, noua vizită a papei slăbeşte şi mai tare bazele dictaturii. În mesajul său căre mulţimea celor veniţi să îl vadă a repetat frecvent şi apăsat cuvântul "solidaritate". Ioan Paul al II-lea reuşeşte să îl şi vadă pe arestatul Lech Walesa, alături de soţia sa, Danuta.
Danuta Walesa, soţia liderului "Solidarităţii": Ei bine, ţin minte că au fost momente dramatice, chiar drumul până acolo. Am mers cu două elicoptere, unul până la Varşovia, celălalt până la Zakopane, a fost foarte greu, au fost condiţii foarte grele, ne era frică pentru că nu ştiam ce se va întâmpla. Am văzut că situaţia asta este cumva copleşitoare şi pentru Papa Ioan Paul al II lea, se vedea că era îngrijorat, nu se comporta ca de obicei. Totul era apăsător, chiar şi clădirea în care ne aflam crea o atmosferă stranie.
După ridicarea legii marţiale, în iulie 1983, liderii Solidarităţii eliberaţi din închisoare l-au chemat pe Jerzy Popieluszko la Gdansk ca să celebreze împreună victoria.
Dar la scurt timp după ce Izvestia, ziarul oficial al Partidului Comunist de la Moscova, l-a numit pe Jerzy Popieluszko duşmanul comunismului, preotul a fost răpit într-o ambuscadă. După 11 zile de la dispariţie, pe 30 octombrie 1984, cadavrul său a fost găsit în apele Vistulei, groaznic desfigurat de bătăi. 1 milion de oameni a asistat în tăcere absolută la înmormântarea preotului martir. Jerzy Popieuszko a fost beatificat mai târziu de Biserica Catolică.
Agnieszka Skierterszka, director Institutul Polonez: Acest moment a fost deosebit de emoţionant pentru mine şi îl ţin minte şi acum. Şi, într-adevăr, a doua zi, această ucidere a lui Jerzy Popiełuszko - a fost ucis violent, a fost aruncat apoi în râu - moartea lui deci, i-a unit pe polonezi, a devenit un moment în care oamenii s-au simțit puternici, căci s-au adunat sute de mii de oameni acolo.
În 1988, regimul Jaruzelski a acceptat ideea negocierilor. Începute în februarie 1989, discuţiile Mesei Rotunde s-au încheiat în aprilie cu un acord care va zgudui din temelii Cortina de Fier. Dictatura partidului unic a luat sfârşit. La 4 iunie 1989, în Polonia au avut loc primele alegeri pluraliste de la finalul celui de-al doilea război mondial. Comuniştii îşi rezervaseră 65% din cele 460 de locuri ale Seimului, dar opoziţia le-a câştigat pe toate celelalte, plus 99 din cele 100 de mandate de la Senat.
La proxima adunare a ţărilor socialiste, Nicolae Ceauşescu a cerut invadarea Poloniei libere. Mihail Gorbaciov le-a făcut semn reformatorilor din sală să renunţe la polemici şi a ignorat complet cererea stalinistului de la Bucureşti. Când în decembrie 1989, şefii partidului comunist, şefii Armatei şi Securităţii au acceptat ordinele lui Nicolae Ceauşescu de a trage în manifestanţii de la Timişoara şi Bucureşti, ei ştiau că Lech Walesa era de trei săptămâni preşedintele Poloniei libere. Dar România a fost obligată să meargă în decembrie 1989 şi în anii următori pe drumul sângeros străbătut de polonezi un deceniu mai devreme.
