Unde este noua frontieră?
De Paolo Bustaffa
"Nu întrebaţi numai ce poate face ţara voastră pentru voi, întrebaţi şi ce puteţi face voi pentru ţara voastră".
La cincizeci de ani de la moartea lui John Fitzgerald Kennedy, la 22 noiembrie 1963 la Dallas, această frază a sa, sau provocare, încă nu trebuie arhivată. Desigur nu trebuie reluată pentru a justifica o scădere a conţinuturilor şi a clarviziunii politicii, ci trebuie relansată pentru a remotiva responsabilitatea la care este chemat fiecare cetăţean în construirea binelui comun şi, prin urmare, în reconstruirea politicii.
"I care", îmi pasă: angajarea repetată des de Kennedy vine din apelul său la responsabilitatea personală pe care nu întâmplător părintele Lorenzo Milani a voit s-o pună la temelia acelui şantier educativ care a fost şcoala din Barbiana.
Nu un slogan sau un cuvânt de ordine ci un parcurs uman, cultural şi spiritual călăuzit de o conştiinţă liberă de ideologii şi tradus în răspunsuri concrete la cererile de fericire şi de viitor pe care fiecare om le poartă mereu înlăuntrul său.
În această optică se inserează fraza preluată din discursul pe care în 1963 Kennedy îl rosteşte în faţa zidului din Berlin: "În urmă cu două mii de ani, cel mai mare orgoliu era să spună cineva «civis romanus sum». Astăzi, în lumea liberă, cel mai mare orgoliu este să spună cineva «Ich bin ein Berliner», «Eu sunt un berlinez»". O frază pentru a spune că suferinţa unui popor este suferinţa tuturor popoarelor şi că năzuinţa la libertate a unei ţări este năzuinţa la libertate a tuturor ţărilor.
Preocuparea pentru alţii, fie ei de aproape sau de departe, este semnul cel mai puternic şi evident al faptului de a fi cetăţeni ai unui oraş şi în acelaşi timp cetăţeni ai lumii.
Acestea sunt câteva semne ale "noii frontiere", ale orizontului de pace şi de dreptate pe care preşedintele SUA le indicase ţării sale şi lumii întregi. Din păcate, unele umbre o întunecaseră: între acestea războiul din Vietnam din 1960 până în 1975 şi, în 1961, conflictul armat cu Cuba în pofida opunerii ferme a europeanului şi germanului Konrad Adenauer. Era timpul războiului rece, Ioan al XXIII-lea îşi înălţa glasul pentru pace şi începea să scrie enciclica "Pacem in terris" publicată la 11 aprilie 1963.
Ce a rămas din acea nouă frontieră, la cincizeci de ani de la asasinarea celui de-al 35-lea preşedinte al SUA?
Istoria este deja la un punct bun în răspuns, însă amintirea cere un supliment de reflecţie şi de discernământ pentru a percepe rămăşiţe de actualitate în acea intuiţie kennedyană.
Ce a rămas din acea nouă frontieră desenată de un om a cărui limite şi erori, chiar personale, nu trebuie ascunse, dar nici n-ar trebui folosite pentru a tăia aripile la gânduri şi opţiuni care au fost împărtăşite de cel puţin o generaţie?
Aşadar trebuie recitită cu rigoare istoria unui om care a avut un rol de prim plan în istoria lumii pentru a percepe motivele care pot încă să încurajeze şi să transforme în substanţă o cultură politică în slujba păcii, a dreptăţii şi a libertăţii.
Este o operă de discernământ care la distanţă de cincizeci de ani poate duce şi la o confruntare cu privire la afirmaţia lui Kennedy "Nu sunt un politician catolic, ci sunt un catolic în politică", amintită de cardinalul Gianfranco Ravasi şi prezentată în aceste zile într-un cotidian naţional.
A cincizecea aniversare a uciderii preşedintelui SUA este deja ocazie de diferite comentarii despre viaţa sa publică şi despre cea privată. Este normal ca să se întâmple asta, dar este de dorit ca printre lumini şi umbre, amintirea să facă un discernământ riguros pentru a nu risipi idei şi idealuri a căror necesitate se simte şi astăzi. Există mereu o nouă frontieră de gândit şi de obţinut.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
