În 1854, Sfântul Ioan Bosco, preotul italian, a fondat prima comunitate saleziană la Torino pentru a veni în întâmpinarea necesităților tinerilor săraci și abandonați, înmulțiți în orașe ca efect al revoluției industriale. La 26 ianuarie 1854, Don Bosco propune unor tineri (Rua, Cagliero, Rocchietti, Artiglia) să facă o promisiune pentru a se dedica “dragostei aproapelui”. Îi numește "Salezieni" după numele apostolului blândeții, Sfântul Francisc de Sales. Scopul declarat al sfântului era ajutorarea acestor tineri pentru a deveni "buni creștini și cetățeni onești". Numele de „salezieni” a fost dat de fondator inspirându-se din bunătatea și zelul Sfântului Francisc de Sales, episcop de Geneva în secolul al XVII-lea.
Ioan Bosco și-a desfășurat activitatea ca preot în dieceza de Torino în perioada de tranziție economică, politică și socială a secolului al XIX-lea. Mizeria și părăsirea atâtor copii și tineri ce se găseau pe străzi în căutare de lucru, suferințele teribile pe care le avu văzând tineri condamnați la moarte - ajunși în această stare datorită abandonării lor de către societate - îl îndemnară să facă ceva pentru ei.
Începu prin a-i strânge de pe străzi și a le propune jocuri instructive, mici lecții de învățătură creștină și lecții de alfabetizare. Toate întâlnirile se desfășurau sub semnul bucuriei și al jocului, fapt care atrăgea foarte mulți copii. Era o continuare a ceea ce făcuse cu trei secole mai înainte Sfântul Filip Neri; de aceea locul și adunările căpătară numele de „Oratoriu”. La început se strângeau în curtea unei parohii, care însă deveni în scurt timp neîncăpătoare. Gălăgia ce făceau acești tinerii e ușor de închipuit, însă nu și de suportat de vecinii locurilor de adunare. După aproape cinci ani de mutări succesive, don Bosco găsește un loc la periferia municipiului Torino, numit Valdocco, unde se va stabili definitiv. Acolo va începe o adevărată operă în folosul celor defavorizați cu școli de diferite grade, ucenicii și internat pentru cei fără adăpost. A primit ajutor uman și financiar în educația acelor tineri din partea multor persoane generoase, însă erau ajutoare pe care nu putea baza o astfel de întreprindere. Pe de altă parte opera creștea și trebuia să găsească persoane dispuse să se dedice numai acestei cauze.
După câteva încercări nereușite, înțelese că cei care vor fi dispuși să se consacre în întregime vor fi cei care au crescut în Oratoriu. Începe așadar să dedice timp și energii pentru formarea acelor tineri care ofereau speranța de a-l ajuta. Este încurajat în acest sens de episcopul locului, de Papa, de persoane de bine și chiar de către ministrul de interne din acea vreme, Urbano Rattazzi, un anticlerical convins.
În 18 decembrie 1859, va lua ființă, în mod oficial, Congregația Saleziană ca asociație privată. Primii salezieni sunt în număr de optsprezece împreună cu Don Bosco. Cu această ocazie constituie și primul Capitul Superior Salezian. Pentru a fi recunoscută de autoritățile ecleziastice și civile va trebui să treacă o perioadă îndelungată. În 1 martie 1869 Don Bosco obține decretul de aprobare a Societății Saleziene și în 3 aprilie 1874 sunt aprobate în mod definitiv de către de către Sfântul Scaun, Constituțiile Societății Saleziene. Societatea Saleziană fu recunoscută ca institut religios de drept pontifical dedicat operelor de apostolat, în folosul tinerilor, în special al celor mai săraci și abandonați. Patronii Societății Saleziene fură desemnați de don Bosco ca fiind Maria Ajutorul Creștinilor, Sfântul Iosif și Sfântul Francisc de Sales.
