«În Noul Testament, rugăciunea pare să vrea să ajungă la esenţial, până la a o concentra într-un singur cuvânt Abbà, Tată», a spus Sfântul Părinte la audienţa generală de miercuri, 16 ianuarie a.c., din Aula Paul al VI-lea, continuând şirul catehezelor dedicate rugăciunii "Tatăl nostru."
Papa Francisc: «Am ascultat ceea ce scrie sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: "Voi nu aţi primit un Spirit de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Spiritul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!" (8,15) Şi Galatenilor, apostolul le spune: "Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Spiritul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Abbà, Tată!" (Gal 4,6). Revine de două ori aceiaşi invocaţie, în care se condensează întreaga noutate a Evangheliei. După ce l-a cunoscut pe Isus şi i-a ascultat învăţătura, creştinul nu-l mai consideră pe Dumnezeu ca pe un tiran demn de a fi temut, nu-i mai este teamă, ci simte cum îi înfloreşte în inimă încrederea în El: poate vorbi cu Creatorul chemându-l "Tată". Expresia este atât de importantă pentru creştini, încât în multe cazuri s-a păstrat intactă, în forma sa originală: "Abbà".
Evidenţiind că, doar în rare cazuri, în Noul Testament expresiile aramaice nu sunt traduse în limba greacă, pontiful a explicat că "trebuie să ne imaginăm că în aceste cuvinte aramaice a rămas 'înregistrată' însăşi vocea lui Isus. În primul cuvânt din rugăciunea 'Tatăl nostru' aflăm imediat noutatea radicală a rugăciunii creştine":
Papa Francisc: «Nu este vorba doar despre folosirea unui simbol – în acest caz figura tatălui – ce trebuie legat de misterul lui Dumnezeu; în schimb, trebuie să avem – am putea spune – întreaga lume transvazată în propria inimă. Dacă facem această operaţiune, putem să ne rugăm în mod autentic "Tatăl nostru". A spune "Abbà este ceva cu mult mai intim şi mai emoţionant decât a-l chema, simplu, pe Dumnezeu, "Tată". Iată de ce, câte cineva a propus să se traducă cuvântul original Abbà, în aramaică, prin cuvântul "Tăticule", "Tăicuţă" (…) De fapt, aceste expresii evocă afecţiune, căldură, ceva care ne proiectează în contextul vârstei copilăriei: imaginea unui copil complet învăluit de îmbrăţişarea unui tată care simte infinită duioşie faţă de el.»
Sugerând ajutorul dat de Evanghelii la o cât mai bună înţelegere a acestui cuvânt, pontiful a evidenţiat că rugăciunea "Tatăl nostru" dobândeşte înţeles şi culoare dacă învăţăm să ne adresăm lui Dumnezeu după citirea parabolei tatălui cel milostiv (cf Lc 15,11).
Papa Francisc: «Să ne imaginăm această rugăciune rostită de fiul risipitor, după ce a cunoscut îmbrăţişarea tatălui său după ce l-a aşteptat îndelung, un tată care nu-şi aminteşte cuvintele jignitoare pe care i le-a spus fiul; un tată care-l face doar să simtă cât de mult i-a lipsit. Atunci descoperim cum acele cuvinte capătă viaţă, prind forţă. Şi ne întrebăm: este oare posibil ca Tu, o Doamne, să cunoşti doar iubirea?... .»
«Tatăl din acea parabolă are în modul său de a face ceva ce ne aminteşte mult de sufletul de mamă. Sunt mai ales mamele cele care găsesc scuze fiilor, care-i acoperă, care nu pun capăt empatiei în ceea ce-i priveşte, şi care continuă să ţină la ei, chiar şi când aceştia n-ar mai merita nimic», a spus papa Francisc în continuarea cuvântului de învăţătură, de la audienţa generală, dedicată rugăciunii "Tatăl nostru".
A. Mărtinaș
