O poveste frumoasă pentru o duminică liniștită:
Un copil de vreo patru ani era afară, în stradă, şi mânca o prăjitură, plângând în acelaşi timp. Cineva, surprins, se apropie de el şi-l întrebă:
– Ce-ai păţit? De ce plângi? Nu-ţi place prăjitura?
Iar copilul răspunse mâhnit:
– Normal că-mi place! Însă cu fiecare îmbucătură devine tot mai mică.
Viaţa nu este o prăjitură de degustat. Este o sarcină de realizat.
Mulţi îşi orientează viaţa după legea plăcerii. Alţii o focalizează orientaţi pe legea datoriei. Prima atitudine pare mult mai atractivă: ar trebui să ducă spre o viaţă mai bucuroasă şi mai fericită. În schimb – dacă nu se renunţă la a gândi, la a fi om –, a observa că se micşorează, că se termină, amărăşte prăjitura. Atunci când viaţa este concepută ca o sarcină de împlinit, fiecare pas ne apropie de sfârşit, de bucuria lucrului împlinit. Fiecare moment apropie recompensa muncii făcute, a odihnei, a datoriei împlinite.
A te gândi că „mai rămâne puţin de savurat” amărăşte şi întristează. A te gândi că „mai e puţin până termini” stimulează şi provoacă bucurie.
Sursa:www.calendarcatolic.ro