Rugăciunea, acest dialog intim între noi și Creator, despre care știm totul și nimic, este în centrul Evangheliei de astăzi. Știm totul fiindcă ne este naturală, ca și făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Știm totul fiindcă ceva din ființa lui Adam, cel care se plimba și vorbea în răcoarea serii cu Domnul, trăiește în noi. Știm totul fiindcă dintotdeauna copiii știu în mod natural să comunice cu Părinții. Și totuși nu știm nimic, fiindcă învățăm de mici limbi străine, și acestea nu sunt engleza sau franceza sau germana, ci limba de lemn a acestei lumi. Nu știm nimic, fiindcă asemenea lui Adam, întoarcem de multe ori spatele lui Dumnezeu pentru a dialoga cu dușmanii noștri și ai Lui. Nu știm nimic, fiindcă dacă am știi probabil nu am mai pierde nici o clipă din viață fără a fi în rugăciune, așa cum sfântul Pavel ne cheama: rugați-vă pururi!
Rugăciunea orbului din Ierihon, nu e rugăciunea noastră. Ea nu e spusă în șoaptă, nu e nici ritmată, nici cântată, ci e strigată! Strigată din ce în ce mai tare, deranjant de tare, într-atât de mult încât lumea încearcă să-l oprească. Și cu cât mai mult încearcă să-l oprească, cu atât mai mult se înalță vocea Lui. Până când Isus se oprește, se întoarce și îl vindecă. Cum Evanghelia nu e doar o pioasă povestire a unor lucruri trecute, ci e Cuvântul lui Dumnezeu menit să hrănească sufletele noastre cu Vestea cea Bună a prezenței Domnului, astăzi la fel ca și atunci, merită să ne întrebăm ce înseamnă pentru noi toate acestea. În primul rând înseamnă că și noi suntem orbi, fiindcă nu îl vedem, nu îl percepem de cele mai multe ori pe Isus prezent lângă noi, însă auzim glasul lui, auzim Cuvântul Sfintei Scripturi. Și el ne spune că Isus trece prin locurile în care locuim, prin locurile în care suferim așezați la margine de drum, prin locurile întunecoase din viață. Iar când am vrea să strigăm după ajutor, să ne rugăm, sunt atâtea voci în jur care încearcă să ne oprească. Voci ale lumii care ne spun că nu are rost, că ne pierdem timpul, că deranjăm, voci care ne invită să căutăm ajutorul în altă parte. Și depinde de noi dacă dăm ascultare lumii sau dacă în schimb ridicăm și mai tare glasul nostru, iar rugăciunea noastră devine strigăt care străbate cerurile: de profundis clamavi ad te Domine!
Sfinții ne spun că nu există rugăciune care să nu fie ascultată. Dintr-un misterios plan al Providenței însă, unele sunt ascultate ca și cea de astăzi, imediat, iar altele, ca și cea a sfintei Monica pentru fiul ei Augustin, dupa ani de zile. Poate pentru că timpul nostru nu este timpul lui Dumnezeu, poate pentru că împreună cu rugăciunea, speranța sau răbdarea sau credința trebuie să crească și ele. Doar dincolo vom vedea lămurit. Până atunci ne ajunge să știm că Dumnezeu trece zilnic pe strada noastră și cu siguranță aude glasul nostru. Copiii nu se îndoiesc o clipă că atunci când își strigă părinții, aceștia îi aud și vin să vadă ce se întâmplă. Noi de ce ne-am indoi?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 18,35-43
În vremea aceea, când S-a apropiat Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Isus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Isus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Isus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, dand mărire lui Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.
