Sunt obosit. Școala nu e deloc frumoasă. În prima zi, am fugit acasă după prima oră. M-au pus în bancă cu Butușină, și ea țigancă, iar copiii nu sînt deloc fericiți să se joace cu noi. Butușină e murdară și nu miroase deloc bine. Și eu fac baie o dată pe săptămînă, dar hainele mele sînt curate, că mama e zeița curățeniei obsesive.
Acum avem de făcut teme. Am un stilou prost, care lasă urme de cerneală. Am rescris de patru ori tema și tot urît arată. E o temă tîmpită, eu deja citesc foarte bine și nu am chef de bastonașe. E plictisitor și urît.
Mă bosumflu. Vine mama. Îi spun că nu pot.
Nu există nu pot, există nu vreau.
Mama va repeta asta la nesfîrșit. Fără scuze. Trebuie să pot. Cum curul propriu are adversitate pentru lingura uriașă de lemn pe care mama o manevrează cu o destoinicie demnă de o centură neagră, decid că pot.
Învățătoarea mea e impresionată de rezultat. M-a mutat în prima bancă. În clasa a IV-a ajung șef de clasă.
Oana (numele nu este real) are 13 ani. O știu de șapte ani. E primul an cînd se duce la școală. Nu am crezut că se va duce vreodată la școală. Tatăl Oanei este total dependent de droguri. Habar n-am cum de mai este în viață. Face rost de bani vînzînd seringi pentru cele cîteva zeci de dependenți de droguri pe alee.
Mama Oanei este mică și are un ochi cu care nu vede mai nimic. A fost și ea dependentă de droguri, dar s-a lăsat. Are o încăpățînare greu de imaginat de a supraviețui în condiții extrem de dure. M-a înjurat de-a lungul anilor de zeci, dacă nu de sute de ori.
Fiul lor cel mare, un copil cu o dizabilitate minoră, a sărit să-și apere tatăl într-o bătaie. I-a fost frică, așa că a luat un cuțit. Omul care îi sugruma tatăl era în sevraj, așa că nu i-a păsat de cuțitul din mîna copilului. L-a înjunghiat. A ajuns în pușcărie. Acum este înapoi acasă.
Au și un copil mic. Și el cu o dizabilitate.
Trăiesc în niște condiții înfiorătoare pentru standardele tale, cititorule. Am încercat să le cumpăr lucruri, dar de fiecare dată cînd tatăl a avut nevoie de bani le-au vîndut. M-au luat ani de-a rîndul de prost. De fraier care poate fi șmecherit. De ONG-ist care face bani pe cîrca lor și care le dă și lor cîte ceva după ce se îmbogățește. Bîrfele cele mai drăguțe din cartier erau că vînd poze pentru bani.
De vreo trei ani, lucrurile s-au schimbat. Hainele și încălțămintea pe care le cumpărăm copiilor nu mai sînt vîndute. Nici mașinile de spălat. Copiii sînt curăței și sînt perioade destul de lungi cînd nu au păduchi. Ajută și că distribuim cîteva zeci de șampoane antipăduchi o dată la două-trei luni. Au priceput că nu sînt ONG-ist, că sînt banii noștri și nu bani europeni sau naiba știe de unde altundeva.
Zilele trecute, Oana a stat fascinată și a citit neclintită timp de două ore. Acum patru ani, cînd a venit prima dată, nu putea să stea mai mult de două minute în același loc. Nu recunoștea cifrele și nici literele. Era tot timpul foarte murdară și cu încălțări jerpelite.
Acum se duce la școală. Este bine îmbrăcată și frumoasă foc.
Sînt cîteva zeci de povești similare de copii care vin în fiecare duminică la teme. Părinții copiilor sînt încă dificili și departe de comportamentul unor părinți ideali. Dar sînt mai bine.
Vin mulți voluntari în fiecare duminică în Ferentari. Oameni de succes, de la bancheri la medici. Duminica trecută, Zîna nu a avut prea mult chef de matematică. La un moment dat, furioasă, mi a spus că nu poate. Nicușor are aproape 6 ani, o aude și spune rapid: „Nu există nu se poate, există nu vreau“.
Lîngă noi, Oana e absorbită de cartea pe care o citește. Nicușor e foarte fericit că știe adunările pînă la 20 și scăderile cu o cifră. Zîna se încruntă și începe iarăși testul. Îl termină fără greșeală.
România se va schimba în bine. Chiar dacă schimbarea va fi în ciuda clasei noastre politice. Important e să vrem să o schimbăm. Că de putut, sigur putem. Dovada o am în fiecare duminică lucrînd cu copiii de pe Aleea Drogurilor.
Foto: Cosmin Bumbuţ
