La 31 octombrie 1958, părintele Zenovie Pâclișanu a murit în mâinile celor care-l torturau.
S-a născut în 1886 în comuna Straja, judeţul Alba, nu departe de Blajul ce aprinsese în sufletul atâtor tineri flacăra românismului. Studiile gimnaziale şi cele teologice le face la Blaj după care este numit cancelarist şi bibliotecar la Blaj. Pe 17 ianuarie 1912, pleacă la Viena la Institutul catolic Augustaneum ca bursier unde obţine şi doctoratul. Întors acasă, la Blaj, va ocupa, pe rând, postul de profesor la seminarul teologic şi cel de director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până în anul 1920, continuând ceea ce a început înaintea sa Ioan Micu Moldovan. Este nevoit, din cauza Primului Război Mondial, să ducă toate manuscrisele de la Blaj la Oradea pentru a le salva, ca apoi să le readucă la Blaj în toamna anului 1918.
În perioada de pregătire a Unirii a ocupat funcţia de secretar al Consiliului Naţional Român de la Blaj. Din această postură va redacta împreună cu prof. Alexandru Borza şi avocatul Ionel Pop, în toamna – iarna anului 1918, Cronica pregătirii Marii Uniri de către spiritualitatea greco-catolică de la Blaj. După Unirea din 1918, pleacă la Bucureşti unde ocupă postul de director în Ministerul Cultelor.
La numai 33 de ani, în 1919, Z. Pâclişanu este ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor cercetărilor sale; în acelaşi for în care în decursul timpului vor mai sta şi alţi greco-catolici ca: Timotei Cipariu, George Bariţiu, Nicolae Densuşianu, Ion Micu Moldovan, Ioan Bianu, Augustin Bunea, Iuliu Haţeganu, Alexandru Borza, Ioan Agârbiceanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negruţiu, iar ca membrii onorari: mitropoliţii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu, iar din 1992 cârd. Alexandru Todea.
Din 1920 până în 1922 a ocupat postul de director al Arhivelor Statului din Cluj, iar din 1922 până în 1948 a fost, mai întâi, director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe. In 1929 a fost consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat la rangul de prelat papal . În 1930 se reîntoarce la Blaj unde îşi continuă activitatea biblioteconomică, contribuind din plin la dezvoltarea istoriografiei româneşti, publicând diferite studii şi articole.
A fost numit de Nunţiatura Apostolică în funcţia de Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova, după arestarea episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu.
Urmărit de Securitate, este închis de mai multe ori, prima dată între 1949-1955. Fiind torturat în chip bestial de Securitate, la Ministerul de Interne, Jilava, apoi judecat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. La 15 iunie 1950 ajunge la închisoarea din Sighet cu un nou lot adus de la Bucureşti din care au mai făcut parte: Nicolae Cornăescu, Victor Sălvescu, Victor Moldovan, generalul Racoviţă, Dinu Siman, amiralul Slăvescu, generalul Popovici (Epure), Mihail Romaşcanu, D. V. Toni, şi Asra Bercovici. Pâclişanu a fost „cazat” în celula 46. Este eliberat în 1955, dar nu pentru mult timp. înainte de ultima întemniţare, (dintre 1956-1958), i-a mărturisit soţiei sale, Hortensia (născută Bucur), presimţirea că va fi ucis.
După ce a fost arestat, a fost torturat cu cruzime în închisoare. La proces şi-a retras toate mărturiile pe care fusese silit să le semneze sub teroare, astfel că a fost dus înapoi şi a murit în mâinile celor care-l torturau, în 31 octombrie 1958.
După câţiva ani de la decesul său, soţia lui, Hortensia, a început investigaţiile de căutare a mormântului soţului său. L-a găsit, ajutată fiind şi de preotul din Jilava şi l-a recunoscut după pantofii cu care a rămas încălţat şi după dantură. A fost reînhumat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.
Lucrări:
Vechile mănăstiri românești din Ardeal
Un vechiu proces literar
Despre mănăstirile din Maramureș
Istoria Bisericii Române Unite
Biserica și Românismul
Istoria creștinismului antic
