Biserica Catolică, la ora actuală are cel mai complet sistem juridic de la fondarea creştinismului până astăzi. Aşa cum fiecare stat civil, are propriul Corp de Drept Civil, la fel şi Biserica Catolică are propriul Corpus Iuris Canonici, adică Corpul de drept canonic. Acest corp de drept canonic este compus din 3 părţi:
1. Codul de Drept Canonic al Bisericii Latine (romano-catolice), cunoscut ca şi CIC (Codex Iuris Canonici), promulgat în 1983 (care reglementează raporturile dintre autoritatea ecleziastică şi clerul său, credincioşii săi şi tot ceea ce are legătură cu activitatea religioasă);
2. Constituţia Apostolică Pastor Bonus, apărută în 1988, care este destinată organizării Curiei Romane, structurată la rândul ei în diferite congregaţii sau dicastere (echivalentul instituţiei de minister dintr-un stat civil) şi alte diferite organisme care au rolul de a-l ajuta pe Suveranul Pontif, în exercitarea funcţiei sale pastorale, pentru binele şi în serviciul Bisericii Universale şi al Bisericilor sui iuris sau particulare;
3. Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene sau Orientale, cunoscut ca şi CCEO (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium), care reglementează raporturile dintre autoritatea ecleziastică şi clerul său, credincioşii săi şi tot ceea ce are legătură cu activitatea religioasă a acestor Biserici Unite cu Roma, aici este inclusă şi Biserica noastră, Arhiepiscopală Majoră Română sui iuris.
Totodată, trebuie precizat că denumirea de Biserică Catolică cuprinde totalitatea persoanelor care aparţin acestei confesiuni, inclusă ierarhia şi oragnizarea, însă Biserica are două dimensiuni, una religioasă-divină şi una umană. Raportat la scopul religios al Bisercii Catolice şi autoritatea care o conduce, aceasta mai este cunoscută şi sub sugestivul nume de Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic, prin care se înţelege că fac parte: Pontiful Roman, congregaţiile şi alte organisme ale Curiei Romane. Sfântul Scaun este subiect de drept internaţional şi persoană juridică.
În ceea ce priveşte latura umană, ştim că Biserica Catolică este în acelaşi timp şi stat teritorial (44 ha), iar în acest sens îi este atribuit numele de Città del Vaticano sau statul Cetății Vatican. Pe lângă legile, care alcătuiesc Corpul de Drept Canonic al Sfântului Scaun, Statul Vatican are propria legislaţie alcătuită din: 1. Legea Fundamentală a Statului Vatican, promulgată în 2000[1] (care se referă la deţinerea puterilor în stat, perioada scaunului vacant, steagul, stema, sigilul, dreptul da a avea trimiși diplomatici numiți „nunții apostolici”, dreptul de a fi membru al unor organizii internaționale etc) şi 2.
Legea N. CCCLXXXIV cu privire la guvernul Statului Vatican[2], promulgată în 2002 (care se referă la guvernatorat, birourile administrative, arhivă, bancă, poştă, jandarmerie etc).
Astfel, „s-a”ajuns la un regim juridic în care distingem două subiecte primare de drept Internațional: Sfântul Scaun, entitate spirituală, responsabilă de bisericile catolice din întreaga lume, și statul Cetății Vaticanului, numit în mod curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de drept se manifestă internațional atunci când participă la relațiile internaționale în cadrul cărora sunt create norme convenționale de aplicabilitate teritorială”[3].
Este intersant de știut, că o parte dintre cei care activează în aparatul de stat al Vaticanului, dobândesc o cetățenie care se suprapune peste cea de bază (este asemănătoare cu cetățenia UE, vis a vis de cea națională), și care se pierde odată cu încetarea funcției îndeplinte în cadrul instituțiilor statale. Totodată, Sfântul Scaun întreține relații diplomatice cu 170 de state (cea mai mare parte, însă nu aparțin lumii catolice) și participă cu statut de observator la numeroase organizații internaționale, fiind și un stat neutru[4].
Nu însă din totdeauna, Bisericile Catolice Răsaritene sui iuris au avut o legislaţie canonică comună şi organizată atât de bine sub form unui de cod de legi. Până în 1990 Bisericile Catolice Răsăritene sui iuris, au avut o legislaţie comună, emanată de către Papa Pius al XII-lea, care cuprindea doar patru aspecte fundamentale din materiile de drept canonic. Aceste canoane, erau grupate în aşa zisele Scrisori Apostolice - Motu Proprio (din iniţiativa proprie a Suveranului Pontif). Întreaga legislație comună, se gasea în aceste patru Motu Proprio astfel: 1. Crebrae allatae sunt din 1949 – despre sacramentul căsătoriei; 2. Sollicitudinem nostram din 1950 – despre procese şi tribunale; 3. Postquam apostolicis litteris din 1952 – despre ordinele monastice, bunurile temporare ale bisericii şi semnificaţia anumitor termeni specifici; 4. Cleri Sanctitati din 1957 - despre riturile răsăritene, persoanele fizice şi morale, cler, ierarhie şi laici.
Pe lângă legislaţia comună, care evident era destul de carentă, în sensul că lăsa pe dinafară multe alte aspecte netratate, acestea erau suplinite într-o oarecare măsură prin legislaţia canonică specifică a ficărei Biserici Catolice Răsăritene sui iuris, care se gasea la acea vreme în propriile Sinoade Provinciale. Multe Biserici Catolice Răsăritene simțeau lipsa unei legislaţii complete şi corespunzătoare epocii respective, ba mai mult, apelau la Codul Canonic latin din 1917, pentru a umple lacunele cu care se confruntau, neavând un alt model analogic pe care să-l urmeze, dar o făceau cu riscul de rigoare, de a implementa ceva ce nu era caracteristic proprilor tradiţii, pentru a avea o soluţie practică la problemele cu care se confruntau.
Acesta a fost motivul, care a determinat dorinţa de a crea un corp legislativ comun pentru Bisericiile Catolice Răsaritene sui iuris. După o muncă asiduă de 18 ani, abia în 1990, s-a reuşit definitivarea unei legislaţii comune şi complete pentru toate Bisericiile Catolice Răsaritene sui iuris, coagulată într-un singur corp numit CODUL CANOANELOR BISERICILOR RĂSĂRITENE (CCEO).
Codul a fost promulgat de către Papa Ioan Paul al-II-lea, prin Constituţia Apostolică Sacri canones (Sacrele Canoane) în 18 octombrie 1990 şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1991.
Pentru a avea o idee despre structura şi materiile tratate în cod (CCEO), acesta este împărţit în 30 de Titluri principale, divizate la rândul lor în capitole, care şi acestea sunt subdivizate în articole şi cuprind în total 1546 de canoane. Încă un amănunt de precizat, este faptul că, chiar dacă materiile tratate în cod cuprind aproape toate aspectele din viaţa bisericii şi se numesc norme de drept comun, codul lasă loc totuşi ca anumite aspecte specifice fiecărei Biserici Catolice Răsăritene sui iuris să fie dezbătute, promulgate şi aplicate ca şi norme de drept particular, tocmai pentru a evita o uniformizare arbitrară şi centralizată, lăsând fiecări Biserici Catolice Răsăritene sui iuris în parte liberatatea de a-şi păstra proprile tradiţii, care o caracterizează şi o distinge faţă de celălate Biserici, asfel dorindu-se a nu se identifica şi reduce conceptul de catolicitate doar la ritul şi tradiţiile ritului roman (latin sau romano-catolic). Catolicitatea implică, diversitate şi liberatea fiecarei Biserici de a se manifesta aşa cum este ea, mai mult sau mai puţin condiţionată de propria istorie şi evoluție. Principiul acesta al delegării unor norme fiecărei Biserici în parte, este cunoscut în domeniul de specialitate al dreptului ca principiul de subsidiariaetate.
Există 21 de Biserici Catolice Răsăritene sui iuris diferite, din 5 tradiţii diverse, care se află pe teritoriul a foarte multe state:
1. Trad. Alexandrină cu 2 Biserici:
B. Coptă în Egipt şi SUA.
B. Etiopiană în Etoipia.
2. Trad. Antiohiană cu 3 Biserici:
B. Siriacă în Liban, Siria, Irac, Egipt, Turcia, Israel.
B. Maronită în Liban, Siria, Israel, Cipru, Egipt, SUA, Canada, Argentina, Brazilia, Australia.
B. Siro-Malankareză în India, regiunea Kerala.
3. Trad. Armeană cu o Biserică:
B. Armeană în Liban, Siria, Irac, Iran, Turcia, Egipt.
4. Trad. Caldee cu 2 Biserici:
B. Caldee în Irac, Iran, Siria, Liban, Turcia, Israel, Egipt, Franţa şi SUA.
B. Siro-Malabareză în India şi Orientul Mijlociu.
5. Trad. Constantinopolitană sau Bizantină cu 13 Biserici:
B. Bielorusă în Belorusia.
B. Bulgară în Bulgaria.
B. Greacă în Grecia şi Turcia.
B. Maghiară în Ungaria.
B. Italo-Albaneză în Sudul Italiei.
B. Melkită în Siria, Liban, Egipt, Israel, Iordania, Kuveit, Irac, Sudan, SUA, Australia.
B. Ruteană în zona carpatică din Ucraina.
B. Ucraineană în Ucraina.
B. Slovacă în Slovacia, SUA, Canada.
B. Serbă în Serbia.
B. Albaneză în Albania.
B. Rusă în Rusia.
B. Românească, adică Biserică greco-catolică din România.
Ca şi concluzie, vreau să subliniez aspectele pozitive ale faptului de a avea o legislaţie comună doar pentru Bisericile Catolice Răsăritene sui iuris, destul de diferită de cea a Bisericii Latine şi intenţionat grupată într-un cod separat, tocmai pentru a sublinia existenţa diversităţii catolicismului. Apoi, privilegiul de a avea o legislaţie bine documentată din izvoarele diferitelor tradiţii bisericeşti şi analizată de comisia de pregătire a codului de-a lungul a aproape două decenii, de către specialişti cu foarte multă experienţă în domeniu canonic. Facilitatea de a folosi un singur document, adică codul, ca şi sursă unde sunt tratate şi prevăzute toate aspectele fundamentale care privesc organizarea şi funcţionarea Bisericii ca instituţie, a activităţiilor religioase specifice şi nu în ultimul rând, reglementarea relaţiile dintre Biserică şi membrii ei. Un ultim aspect este faptul de a avea la îndemână un cod de legi, care se adaptează timpurilor noastre moderne şi provocărilor actuale, dar care păstrează în acelaşi timp contactul cu trecutul, bazându-se pe tradiţiile Sfinţilor Părinţii şi doctrina Conciliilor Ecumenice, asigurându-ne astfel de-a lungul istoriei o coerenţa între tradiţie şi evoluţie.
Pr. Ploştinaru Alexandru
Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj
[1] http://www.vatican.va/vatican_city_state/legislation/documents/scv_doc_20001126_legge-fondamentale-scv_it.html
[2] http://www.vaticanstate.va/content/dam/vaticanstate/documenti/leggi-e-decreti/LeggesulGovernodelloSCV.pdf
[3] Valentin Constantin, Drept Internațional, Universul Juridic București, 2010, p. 242.
